deschid fereastra gândului
că ai putea pleca într-o zila fel de ușor cum ai șopti sărutul
între buzele mele
și eu nu ți-aș răspunde
de teamă să nu pierd ultima fărâmă de logică
care divide zilele egal
între ploile-poeme și iubirea asta absentă
veghează nestingherit cuvinte
să te iubesc ar fi o joacă de copil
doar și copiii strâng iubirea în pumn
până la abandon
acum respir fumul dintre noi până când
imaginile se închid în fermoarul serii
o altă femeie se ridică pe vârfuri
și aruncă peste bord năframa galbenă
a dimineții.
Pentru a sfredeli un munte, spre a creea un tunel, două echipe (se spune) au plecat din părți opuse. Nu s-au întâlnit niciodată, deși au creat diverse galerii. Se strigau unii pe alții și ecourile le răspundea tot lor. Dacă n-au realizat un tunel (cum și-au propus), prin acele galerii, se zice, multă vreme au răsunat ecourile. Ceva tot a rămas în urma lor. Se spune că și acum încă răsună prin diverse galerii ecoul celor care au trudit acolo. Adâncesc și eu galeriile minelor din poemul tău şi cerurile lucrez pentru înțelegerea mea. Vânez păsările şi-n greutatea lor mă prind. Doamne, tu m-ai vrut şi, iată, te răsplătesc, îmi vine să strig. Văzutele şi nevăzutele eşti zilele şi nopţile, sorii şi astrele, furtunile şi seninul... iar eu cel care te citește, le răstorn în tipare de înțelegere. Așadar: Când poetul nu renunţă la realism, şi nici nu confundă planurile trecut-prezent, fără ca cititorii lui să fie avertizaţi că oricând, pot fi teleportați dintr-o realitate într-o nouă realitate, construită doar pe simboluri şi imaginaţie, înseamnă că ei s-au descoperit dintr-un mare ocean de întâmplări, unul pe altul”.
RăspundețiȘtergere