Spovedanii pe frunze

cum să-ți cer înapoi ceea ce Tu mi-ai dat fără să cer
să-ți scriu spovedanii pe frunze
când Tu îmi înfrunzești în gând
Te simt în palma care mă strânge cuib
și rog amurgul să mă ducă spre dragostea mută 
lângă mine pictorul îngenunchează 
și rugăciunea lui îmi gâdilă fruntea 
cercetând m-a certat Domnul
dar morții nu m-a dat
nu m-a dat.
Tac și mă rog 
pentru femeile care pierd și se ridică 
pierd și plâng 
pentru sora mea 
și toate viețile îngropate sub călcâi
ce aș putea să-ți spun și Tu să nu știi
mă așez pe covor
a nins cu fulgi răzleți azi
a nins prin gene
străzile se mătură de ultimele semne de sărbătoare 
poți curăța în suflet
să auzi zapada topindu-se
cristalul plângând pe pereți 
nu iau înapoi nimic
nimic al meu
de împrumut 
visez alb și sângele minte că n-a văzut 
pasărea cu ciocul roșu 
cântând la fereastră. 
Întorc capul spre pictorul îngenuncheat 
spre tabloul din tablou 
spre viața ca o ramă decupată 
în hârtie 
dacă îi mângâi mâna dreaptă 
îmi intră în inimă un ghimpe
scrijelesc cerul
cu dinți de lapte.