Încerc să plec din mijlocul lor
ceva mă trage înapoi
să fie ziua aceea când te-am văzut plângând pe patul de spital, ținând strâns brațul de fier al patului
să fie ciuda și lacrimile înghițite în metrou de mulțimea amorfă
cele șapte etaje urcate zece ani mai târziu
chipul tău palid aproape angelic
și mirosul tot mai pregnant de moarte
fețele amestecate ale femeilor
o singură vină și zecile de degete urcând pe pereți
ca niște rugi interminabile
în urma mea
chipul celor plecați rămâne
agățat doar în icoană
cuvintele se sparg de țărm
umile
emoții fără loc în această piață
unde se desfac mărfuri cu măruntaiele la vedere
oamenii ating, pipăie tot
și dacă nu ajung la cuvinte
le sparg sensul
le seacă măduva până la os
ce risipă de energie
să ucizi dumnezeul din pâine
și să flămânzești cu gândul la carne
ies dintre ei
cu mâinile goale
și aceste versuri care mă dezleagă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu