Scriitorul Tudor Cicu semnează pe pagina lui de blog o frumoasă cronică la cartea ”Terapia ploii de chihlimbar”. Îi mulțumesc, pe această cale, pentru cuvintele și timpul pe care l-a dedicat cărții mele.
http://tudorcicu.blogspot.com/2020/01/cronica-de-carte.html#comment-form
Pe „Strada Viitorului” gândurile prind contur
Cu „Terapia ploii de chihlimbar” (ed. Mitteleuropa / 2019), în poemele poetei buzoiene Mihaela Roxana Boboc, cititorul trăiește emoții diversificate, inexprimabile, ca pe un tărâm unde a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire, uneori fără vedere, sau pe înțeles, prin trecerea tuturor simțurilor în altă fire. Fiindcă poezia ei, „dă peste cap cuvintele, tabuurile... dresând cuvintele cu o putere semantică” (din prefața lui Marin Ifrim), iar prin amprenta ei tulburător de expresivă poezia este confesiv/reflexivă, psihologică și fluentă ca o „rapsodie a simțurilor”, coborând cu precădere în substraturile eu-lui uman și acea spaimă a rostirii până la capăt ce se-ncuibă în spectacolul vieții.
Dar e un spectacol cu un proces de umbre ce se furișează în alte umbre și acelea în cine știe ce întuneric îndepărtat, ca în clarobscurul rembrandtian. Fiecare purtăm, în grade diferite, evident, vibrațiile unui suflet care tulbură totul în jurul lui, pentru a ne susține elanul înspre alte lumi și alte veșnicii căutate în cuvânt. Nuanțele sensibilității tuturor acestor viscoliri ale poeziei sunt influențate și de mobilitatea sufletească a poetei, de o doză de romantism și de căutare în labirintul realității a eului după care sapă în cuvânt ființa celei care scrie, dar cunoscând în anotimpul trăirilor sale, tot atâtea rostogoliri și atâtea victorii.
Un scriitor rus (Evgheni Vodolazkin) spunea că „atunci când Domnul voiește, se biruiește și rânduiala lumii”, cam ceea ce afirma și Dostoievski afirmând că Frumusețea va salva lumea. Și, prin cuvânt, sigur, asta se va întâmpla. Scriind poezie nu facem altceva decât să ne refugiem în brațele dragostei, iubirii și fericirii, că „Poezia, această femeie plângând la fântâna lui Iacob,/cu ochii negri de dor,/nu va mai înseta/nici nu va mai cere mângâieri” (cum spune poeta Mihaela Roxana Boboc – în poemul „Scrie-mi măcar un rând”) - fiindcă, tot din poezia ei, citire: „să ai de ales/să scrii ceva ce moare oricum și totuși să te încăpățânezi să-i dai/contur”, pesemne că este o renunțare mai mare, mai tristă, mai nemiloasă. Poate și pentru că poeta din Buzău nu poate fugi în braţele dragostei, ca ultim refugiu, de temerile sale, dar prin poezie își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărită. Sau poate are obsesia că a moştenit, printr-o minune, miracolul unui hotar dintre lumi. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării ei la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Și îmi vin în memorie gândurile poetei buzoiene, scrise dintr-un exil al sufletului pe care ni-l zdrumică în versuri fluente, după un anumit cod al unor simțuri care, iată, se deschid spre taine și gânduri: „E miezul nopții,/prima noapte cu cerurile deschise... în jur se simte mirosul ploii... sunt la jumătatea drumului, am în față corăbii cu vele lungi”.
Apoi, în clipe de mai multă siguranță a drumului parcurs, aflăm că „noaptea ploile se cuibăresc în unghiul ferestrei/orice aș privi se întoarce ca-ntr-o oglindă spre mine/pânza și pictorul, poetul și poezia/doar îmbrățișările se ascund după mâinele iluzoriu” (Două orfeline). Posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale creierului (în veghea de noapte) să multiplice şi să deformeze realitatea. Visul nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că poeta îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa. Alteori suntem la limita dintre relatarea exactă a clipei şi lumea ficţională a închipuirilor.
Ori, forța creatoare a poetei acţionează cu alte elemente şi semne asupra cititorului său, spre a-l determina să-şi pună şi el acele întrebări menite să redescopere lumea. Sau se spovedește direct Domnului (cum spune într-o altă carte de poezie), și „din umbra suferinței” ne croiește poeme într-un anotimp al infernului său, trăind un dans de umbre la margini antagonice: unul fiind un plan al trăirilor zilnice, celălalt ca rod al imaginației și inspirației creatoare care este și cheia pentru înțelegerea spectacolului lăuntric desfășurat dinaintea lui Dumnezeu. Cităm: „E prea mult din noi în Crângul acesta/în care ochiul lui Dumnezeu/merge nestingherit printre furnici” (Marfarul iubirii) – sau – „Dacă aș stinge luminile în orașul meu ar rămâne crângul și/mâinile îndrăgostiților prinse în părul iubirii/e noapte cu lună, noapte cu prunc născut în mine/îmi așezi în sertarul minții manuscrise pe care le voi uita până/în ziua/când se vor scrie singure” (Cum aș putea să flămânzesc?”).
Cele două planuri îmbinate: real şi imaginar, dacă răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui vis cu aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi suava inocenţă, pândită de peste tot de o spaimă mai vastă ca amurgul cioranian al amăgirilor (pe de altă parte), înseamnă că poemul și-a atins scopul. Sau măcar o parte din răsfrângerile noastre în acel cântec sfâșietor oferit de substanța vieții. Îmi place să cred, că în proza poematică (desfășurată, aici, aproape epic) amănuntele, captivante de altfel, dau farmec acestui mod de exprimare, când ezitantă, când redată cinematografic și întregesc misterul, apoi îl descompun în piese simple, şi din nou îl adâncesc: „niciun felinar nu poate lumina/poteca dorului se urcă în genunchi/printre licuricii coborâți din pleope/Iona strigă din pântecele balenei/și ochii Domnului/spre el/îl scot din iarba de mare/în apa morții” (din „Despre oameni pe care nu-i vedem”).
Volumul e alcătuit din două părți. Primul ciclu: „Mamă, pune pelerina pe umerii de brumă” este dedicat mamei (tablou întrețesut și cu imaginea tatălui plecat la ceruri): „Azi nu mai visez, mamă,/parfumul merelor se simte încă în toamnele fără gratii/ești aceeași flacără arzând griji după griji” (Închide genele nopții) –sau- „mama strânge în mâini o cheie/deschide nostalgic sertarul și amintirile se învelesc unele în/altele.../mamă, pune paltonul pe umerii de brumă/să culegem ghebe să ne prefacem că în urma lor rămâne toamna/dezlegată” (Mâinile lor strâng amintiri). Tatălui îi dedică un prim poem tulburător „A venit vremea”, ori cu imaginația va oscila între două lumi paralele, din care fragmentar tot cară, cară câte ceva, pentru a ne lămuri ori pentru a estompa taina, ca până la urmă, tâlcul acestor clişee de viaţă să producă un vădit accent simpatetic: „mă întorc la tata/să-i spun că sunt frumoasă, așa despletită de lacrimi”.
Al doilea – „Spre duminica lăuntrică” este cel al căutărilor labirintice în lumea simțurilor personale într-o notă de meditație, de contemplare și melancolie, pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare. Întâlnim versuri care curg firesc, dar al căror tablou aproape că nu poate fi imaginat de cineva, vreodată. Ele duc spre cititor mesajul de a transfera şi lui sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. Exemple: „plânsul e colindul mamei strângând la piept pruncul/și haina lui ridică moartea pe umeri/pielea cuvintelor devine tot mai palidă/ca o lumânare suflându-și căldura prin sticla mormintelor” (ori) „copacii seduși de toamnă se îmbracă în toamnă/le ating frunzele și mă molipsesc de seva în care îngerii pictează/vitralii”. Toamna este un anotimp preferat. Aici - „răsună anotimpul cu acuarelele toamnei în buzunar”. Totodată, găseşte salutar să transforme realitatea în poveste: „miroase a toamnă/a ghebe pitite după frunze ude și mere domnești sfârâind pe plită/miroase a tine”, dar amestecă și „emoții despre care nu vorbim și toamna alunecând pe gât ca un/tranchilizant”. Ploaia devine și ea un vast refugiu pentru povestea inimii: „pe strada viitorului/lampa se stinge peste rațiune/abia atunci simt plecarea ca un urcuș spre identitate și tu, la/celălalt capăt al firului/asculți ploaia cum scârțâie sub oase” (din „Strada viitorului” – un poem reprezentativ al volumului).
Mai reținem că din acest tangaj cu inefabilul poetic s-au născut poeme de o sensibilitate aparte, emotivitatea autoarei simțindu-se în metaforele construite cu delicatețe și senzualitate, comparațiile sugestive, totul pe un fond meditativ, determinat de efuziunea stării: dragostea „urcă pe umerii rugăciunii” și pentru ea scrie „pentru dragostea aceasta care nu poate fi scrisă”; iubirea „e despre ceea ce nu se întâmplă”; fericirea „are gust de poezie și îmi voi bea în taină/ceaiul”; iar Dumnezeu „nu e o piatră unde să-ți rezemi gândurile”. Mai reținem, că „înainte să las visul să tremure și mai tare”, cele scrise și nescrise vor mai pluti un timp (pe limba veșniciei) până la tărâmul imaginar unde , spune ea: „poezia mă scrie fără mă descifra”. Aceasta e lecția de poezie a volumului.
Tudor Cicu
