Era timpul, nu crezi?

Mă auzi? Firește că mă auzi. Doar eu nu mă mai aud,
deși deschid cu aceeași precizie ferestre, 
matematica cerului nu dă greș
unu plus unu nu fac niciodată noi.
Noi suntem dragostea impară, cioburile răsfirate în lume
în ochii celor care cred.
Noi suntem plânsul mut, suntem rămășițele zilei 
creioanele neascuțite ale lui Dumnezeu
scrijelim în carnea timpului, 
tăiem oriunde mai e ceva de amputat.
Inima merge cu mult înaintea trupului
nu poate fi gazată nici anesteziată
era timpul, nu crezi?
să rupem flori-din-soare 
și să gustăm felia de dragoste sărată
ne ține la suprafață când totul ne împinge în beznă
dându-le Tu, vor aduna
deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bucurie
dar întorcându-ți fața Ta, se vor tulbura...

Oamenilor le e frică de momentul când nu mai aparțin
copilul desenează cu o cretă pântecul mamei și se așază cu grijă pe asfalt
tălpile lor peste trupurile strigând înăuntrul unei singure mame
lumină lină,
jertfa de seară,
mâinile care strâng în brațe iubirea fără teamă
mâinile lor.

Noi suntem creioanele neascuțite ale cerului
ochii care aprind candele în mormânt
inima fără anestezie
copilul purtând grija mamei 
pe asfalt.