Despre un copac și râul lui

În genunchi, în intimitatea candelei aprinse, sufletul se dezvelește. Zilele scad, nopțile își cer odihna de prunc. Cine nu cunoaște odihna, curge asemenea unui râu, învelind în razele lunii copacul rămas de strajă orelor mici. Trei ceasuri în care tu priveghezi iar eu dorm, în care eu dorm și tu curgi din pleoapele mele. Între noi, minutele se ascund și umblă șchioape de sens. 
Între noi, respirațiile domoale se alungesc după pătura dimineții. E încă noapte, și tu dormi. Tu dormi când eu respir prin pielea arămie a singurătății.
Iubirea noastră, ofrandă cerului închis în pumn. Fluturele care nu poate zbura își imaginează veșnicia stând la pândă. Cineva îți va pune pe buze otrava dulce a iubirii, cineva te va lecui de tine și cu firele acestea de polen vei împleti o pânză pe care roua va picta păianjeni argintii.
Cad frunze pe râul de jad. Apa se leagănă în brațele pietrelor. E încă vară. Dincolo, culorile fac dragoste în mansarda cerului. Ne privim prin ochiuri de vitralii, adulmecăm viața, așa cum numai copiii știu să o facă. Încet, nesigur și flămând.