Lumea vorbește despre dor ca de o boală incurabilă
dorul și durerea - semințe aruncate în pământul fertil al poeziei
nimeni nu vorbește despre miezul dulce al durerii
o șoaptă aruncată în vântul de miazănoapte
iartă-mă, înainte să te sărut și zilele să curgă înainte și după
viața - o câmpie albă de păpădii
cerul de mai
visele, ridicate din moarte spre lumină
lumina rece a dimineții
în care mă afund,
femeia nemângâiată,
sângele din potir curge
pe pleoapele ei,
buzele mele cântă iertarea
unui Dumnezeu șezând pe locul liber
dintre om și memorie,
azi parcă doare mai tare
în coasta iubirii
am pus degetul
și cred încă,
grăuntele de muștar are gust de rai
femeia îmbrățișează cuvintele
săpate în piatră,
plânge,
morții din suflet se ridică și oasele se aliniază
cum odată, tu
îmi ascultai spovedania,
vers după vers,
plecam ca umbra unui înger
pictată pe peretele de răsărit
așa te mângâi pe cerul meu
așa te cânt,
cu buzele sărate
și dorul sărutat pe ochi
să nu mai vadă
culorile
tremurând în lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu