Cronică la ”Spovedania oaselor” - Ionel Bota

Poesie și iubire, un narcotic de inițieri.
Despre ceremonialul tuturor „destrămărilor” în lirica Mihaelei Roxana Boboc

Dacă, în lumea aglomerată a literaturii care se scrie la noi, nu te mai prizezi la orgolii și capricii, mai toate având drept cauză invidia care sapă mereu la edificiul dedicat monumentului relațiilor corecte între atentatorii la glorie culturală, ajungi să constați că, totuși, o evoluție pozitivă are loc în aceste dinamici ale spiritului. Apar poeți, prozatori, eseiști, mișcându-se dezinvolt între contestații și revolte, invidia profesională, falsul elogiu și determinarea flamei libertare prin talentul scrisului. Nu sunt adeptul comentariului în siaj, nu e obligatoriu să urmez spuselor altcuiva despre cutare autor ca să-mi placă efectiv cum scrie acesta. 

Argumentul cărții ca atare funcționează pentru mine și în privința Mihaelei Roxana Boboc, autoare a unui limbaj liric mult simplificat dar deloc cuminte, de apetențe nonlimitative și vituperând o mentalitate a insolitului. Dorința șocului insolvabil e mare și în volumul Spovedania oaselor, poeme nerostite (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 98 pagini), prefațat de Marin Ifrim și escortat pe copertă de o frază binevoitoare sub semnătura temutului Daniel Cristea-Enache, carte unde multe din poeme îți induc impresia unei puteri autocratice emanând pe alocuri din versurile bine clădite pentru proiectul unei ample manipulări a înfățișării tuturor lucrurilor.

Vreau să spun că joaca dominantei cuvintelor, o grațioasă „crime story” din perspectiva unui vizionarism sever, perturbat de calchieri postoptzeciste ascunse sub eșarfa din selva de azi a tuturor experimentelor și experimentalismelor, arată că autoarea noastră știe codurile de comportament în structura neomiturilor, probează un devotament absolut pentru canonul poeziei noi, și mai ales știe să prefațeze sincronizări de reenergizare în operațiunea (obligatorie) de dezlipire de hedonismele mimetismelor sterile postdecembriste cu care s-a aglomerat, ziceam, piața literară până la a deveni un bazar de figuri și opere impasabile ca și cum noi, ceilalți, am avea vreo vină că se scrie mult și prost dar că asta e pedeapsa providenței și trebuie să o acceptăm, suportăm, suferim.

Poezia Mihaelei Roxana Boboc este una de impulsuri impredictibile, versurile par să articuleze un libido al scrisului care impune, propune, dispune, investește. Sub greutatea tăcerilor, inchietudinea intermediază gesticulații și comportamente, metafora e prizată la modul mimat pauper, doar inflexibilitatea e devastatoare („într-o lume a bărbaților,/ femeile îngroapă pe morții lor,/ în zori aprind liturghii de rouă,/ cuvântul se rostogolește pe obrajii pământului/ din care am fost luați,/ iar ele, femeile aceluiași anotimp,/ tămâiază regrete,/ adună bănuți de afecțiune și împodobesc cu ei copilăria,/ când mama era o punte între cer și țărână/ și nimeni nu se întreba de ce/ din părticele de memorie/ femeia mea devine liturghie.”) și un tremolo ivit dintr-un ceremonial distopic, fiindcă se poartă acum, visceral dacă îl raportăm la tema tuturor destrămărilor, inclusiv destrămarea clipei maștere dintr-un război al sinelui cu lumea „respirând” melancolie și meditații.

Eul auctorial caligrafiază, așadar, delicat spațiul, deșertăciunea ancestrală indică un poem cinematic dar toate acalmiile, numai că disjungerile sunt tot atâtea propuneri de perspectivare melancolică. Aplici fiindcă te dezici, ar suna butada. Aici, însă, încărcătura de tonusuri flamboaiante ale spectacolului liric conduce la o identificare majoră. Intervalul liber e interiorul, lăuntrul semnificărilor, poezia documentează stări, senzații, sentimente, răsfățul eului le finisează în iubire, iubirea aceasta ritualică, emoție, fericire, fascinație, narcotic de inițieri: „Ce e iubirea decât un șirag de emoții tăinuite în atriile poeziei/ ce sterp e cuvântul când nu-mi ești/ și te strig deși am murit înainte să te nasc/ țineam peretele acela în brațe și sângele curgea din mine/ te-am strâns apoi la piept fără să mă doară nimic/ odată cu tine lumea devenit o fărâmă de dumnezeire/ și trupul tău plăpând mai sfânt decât aș putea scrie/ totuși dorm cu mâna în părul copilăriei, dorm și mi-e frică/ de absența ta/ nimeni nu învață mamele să trăiască/ nu-mi spune: iată, Dumnezeu s-a împărțit din trupul tău într-o/ mie de spaime/ să le duci cu tine la râu și să te lepezi de singurătate/ în liturghia dimineții/ îngenunchez, orele se duc ușor pe obrazul verii/ desenez corăbii și iubesc, cu fiecare șoaptă, copilul din mine/ își vindecă rănile/ să mă ierți când din poezia mea va rămâne doar lampadarul/ unui vis/ să nu plângi/ mamele vin odată cu îngerii/ și rămân în polenul zilelor cu mâinile pline de iubire.” (În liturghia dimineții, p. 81).

Seducție se numește efectul plonjării în memorie, poemul e partea din arta seniorială a domolirii instinctuale. Devitalizarea are loc într-un sound arhaic dar imagismul e unul contrapunctic, fără a fi nevoie de mutații stilistice. Conceptual, mixajul sacru/profan, arhitectura unor „liturghii” de castitate convențională, impunerea senzației de finit („voi sufla cerului diminețile și ce rămâne aduc în poemul/ dintre noi,/ e cineva aici!/ primăvara se așterne peste bezna zilelor și nu mă tem.”) imprimă un rafinament simfonic organizărilor imaginarului. Dar eul liric nu este o figură abstrusă și infernul impulsiunilor pervertește și el în țintă „opera deschisă”.

Iată, așadar, extincția vitalității epuizând efectele și coborând în mitul ancestral dar pe un culoar modernizant ca reconstituire. Dar tot eul e acela care dă soluțiile scenografice și infirmă stereotipiile. Până și căderea cortinei e amânată, spectacolul poate continua, poezia Mihaelei Roxana Boboc nu e doar agreabilă și încadrabilă liricii remarcabile a ultimelor promoții dar îi oferă autoarei șanse potențiale să realizeze evadarea din pluton. Fiindcă, nu se poate contesta aserțiunea, Mihaela Roxana Boboc este o voce puternic personalizată în peisajul poeziei contemporane de la noi.

Ionel Bota, august 2018