Bulgăre de sare

Anya, nu știu cum să-l aduc înapoi,
de când umblă fără umbră
se apropie răscrucea dintre ani
m-am învelit în paltonul negru
și aștept.
Nu ninge. Mi-ar fi mai ușor să privesc departe
și zarea să-mi plângă alb
totul e încremenit, Anya,
până și păsările par statui pe ramuri
îl aștept pe tata
să îmi amestece culorile
pământul să fie translucid
precum frica de a pierde iubirea
și cerul, o pojghiță subțire de fericire,
apoi un legământ rupt,
iadul rece,
sticlind cu ochi de cărbune,
anatomia bolnavă a iubirii.
Ascultă!
Pojghița de fericire a crăpat și mii de îngeri au căzut
în pământul ca o frică translucidă
dar eu aștept, Anya, și timpul îmi sărută buzele
cum odată tu.
Se scrie mult, Anya, se scrie păgân
despre lucruri sfinte,
iubirea nu se întinde pe pâinea poeziei
este bulgăre de sare presărat pe rană,
târziu pentru noi,
atingem visul și el se sparge în mii de bucăți,
în ochii celor care umblă fără umbră.
L-am văzut 
luminând candela ca o gutuie
drumul urca spre casa de lut 
cu ferestre pitite după mesteceni, 
lumea se făcea tot mai mică
în ochii de copil, felinare,
Anya, ninge cu bulgări de sare, 
și trupul nopții se subțiază 
alb peste copilărie. 

Închis pentru Inventar

Este vremea bilanțului, Anya. Cine a pierdut și de ce,
cine a coborât steagul alb în bernă
și dacă a contat. Este final de an și sufletele au intrat în inventar
Anya, iubirea este un fluture multicolor
pe orice parte l-ai întoarce te va contamina,
te va murdări de iluzii până va încăpea într-o cutie cu rugăciuni
un mic insectar,
iubiri prinse în boldul timpului,
aripi amputate de îndrăzneala zborului,
cine a furat zilei mai multe lacrimi
cine spune noapte bună și lasă iubirea cu spatele descoperit
Să nu crezi, Anya, că Dumnezeu stă în cârca noastră cu felinarul aprins,
El nu aprinde lumina celor care închid ușa pe dinăuntru
Iisus bate în fereastra înzăpezită și tace
tace pentru că iubește 
și iubirea este uneori cel mai tăcut tovarăș -
își unește palmele într-o rugă simplă
cu tot ce i-a rămas.
Anya, am tăiat cuvintele, 
și tot cresc în mine
am tăiat nopțile și ele se întorc,
fluturi bezmetici,
de acum las poemele să umble libere prin mine,
las culorile deschise,
până voi picta în versuri cerul,
cine a îndrăznit, Anya, a câștigat 
și sufletele din vitrina închisă pe dinăuntru
știu,
dar nu pot plânge.
El tace iubind și bate la fereastră până ninge.

E miezul nopții, Adame!

E miezul nopții, Adame. Prima noapte cu cerurile deschise. Noaptea cusută cu fire de lumină, invizibile tresăriri ale cuvintelor. 
Timpul ține pe loc bulgărele clipei. Cine vrea să trăiască o veșnicie? Cine vrea să rupă aceste legături nescrise, cine să spună povești de Crăciun copilului care se minte că e sătul? 
Nu am găsit cadouri sub brad, două mărgele sclipeau în întuneric, îmbrăcând absența în poleială. Tu taci, dureros și rece sub pământul acoperit cu zăpadă. Taci odată cu muntele răsturnat în micul Teleajen. 
Ați tăcut cu toții, vii și morți. V-ați strâns lângă brad laolaltă, în murmur de colinde. Să se nască acum, să vedem cerul deșertându-se în lut! Să vedem inima bătând în piept de om, să o atingem. Cristalul din piept se aprinde ca un glob pictat de mâinile unui înger. Să fie lumină! Să aprindem o stea, să luăm cu noi o pâlpâire prin beznă. Așa rupeam fragmente din stea și tot flămânzi și goi eram.
În mijlocul vieții veneam cu moartea pe umăr și la Dumnezeu priveam noi, Adami de-o zi.
Iarna, această punte peste lumi, o vindecare și un strigăt, din iad spre Rai, din palmele însetate.
Aici și acum, iubirea îmbracă pielea unui copil și ochii Lui, ochii noștri îmbracă zarea în nuanțe de foc. Poate este de ajuns să purtăm fularul la gât și în ghetuțele copilăriei să alergăm un ceas. Și bulgărele țintuit de timp se va rostogoli printre brazi și pietre, la picioarele lui Emanuel.
Învăț să patinez pe gheața aceasta dură. Chiar dacă mă împiedic, mă ridic, cu genunchii zdreliți de iubire și te chem. Vii cu mine să facem oameni de nea? Vor fi mai albi ca lumina din care te-am născut. Vom născoci povești de ghimbir și vise din vată de zahăr. Și lumea va părea o clipă veșnicia din care am fost luați.

Globuri de Crăciun pictate manual

Un cadou de Crăciun pentru cei dragi, o amintire de neșters peste timp.
Lucrate la comandă, globurile împletesc viziunea artistului cu dorințele celor cărora li se adresează. 

© Mihaela Roxana Boboc

Și voi zice sufletului meu...

Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru multi ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. 
Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12,16-21)


Știu cine ești. Știu cine sunt când îmi ești. Ai auzit de multe ori acest vaiet lăuntric. Un vaiet sec, fără strigăt. Ochii, doar ochii plâng chiar și atunci când râd. Ce nevoie avem noi de ea? La ce ne trebuiesc versurile ei interiorizate până în esența unei spovedanii?
Lumea este o pată de culoare. Se strigă mult, se licitează, se luptă pentru recunoașterea unui eu al poeziei. Un eu al prozei. Un eu al picturii. Un eu al nu știu cui. Ficțiuni în realitatea gri a non-esenței. Insigne în piepturile brave ale luptătorilor. Diplome onorifice. Onoruri, avem nevoie de onoruri! De glorie, de cântece, de stele aurii pe cerul înnegrit de gloanțe. 
De mese pline în mijlocul flămânzilor. De copii geniali în mijlocul celor care nu-și știu nici măcar numele. Suntem temerari. Învingători. Lumea este a noastră, nu a lor. Am cucerit-o folosind toate armele. Pentru că merităm un loc la masa succesului. Un loc la masa științelor. Un loc la masa artelor. Un loc la masa poeziei. Un loc în pământul fertil al morților. 
Îngropați de vii în propriile negocieri cu timpul care nu mai are răbdare. Timpul, care sugrumă voința, timpul care dezgroapă oasele lor întru Înviere. Știu cine ești. Știu cine sunt, chiar și când nu-mi ești.
Și pentru că am aflat, voi trăi! Și voi spune sufletului meu să se oprească o clipă. Să simtă iarna alunecând prin pleoape, să rupă bulgăre după bulgăre din trupul ei. Și tu, care cunoști tăcerea mielului dus spre junghiere, vei iubi mai mult lumina din locul Golgotei, o vei iubi anonim.
Timpul este copilul blând al ieslei cuibărite în răsuflarea animalelor. Și viața, acel truc magic scos din pălăria cerului, acel freamăt matern și peste toate, Emanuel. Cel mai presus de mine și din mine rupt.
Ochii mei spre cer și liniștea Ta îmi va fi!

Fulgi împachetați în staniol

Iubirea rămâne cutia cu
fulgi grei împachetați în staniol
să nu uiți,
sub sânul drept crește o durere
hrănită din zahărul meu
iubire, dulce otravă a soarelui de decembrie,
secundele mint că rămân pe cer
fulgi înainte să îmi atingă pielea și să mă transform în zăpadă
voi ninge, iubite,
vei ninge și odată cu noi
ochii cerului plâng alb.

Iubirea din cutia cu nasturi desperecheați
a bunicii
mărgelele albastre și zilele cuminți
îndoite la colțuri
pălăria mirosind a naftalină
a dragoste și oameni,
a mere coapte și brazi,
Undeva, în tihna copilăriei,
fulgii împachetați în staniol,
odată cu mărunțișurile zilei,
ning pe obrazul meu.

Atinge zăpada pe umeri, iubite,
azi doare mai puțin,
tristețea s-a îmbrăcat în alb
și a nins cu flori de mai.

V-am iubit pe toți

Am iubit anii aceștia
v-am iubit,
cu zâmbetele și atipiile fiecăruia
v-am iubit chiar și când m-am dezbrăcat de iubirea voastră
și am rămas Evă dezgolită în fața ispitei
mușc din mărul copilăriei
acolo nu e niciunul dintre voi
nu e moarte să astupe sau viață să dezgroape
ochii mei spre cer,
de unde va veni mângâierea,
nu din mâinile voastre pe trupul poemelor mele
nu din culoarea nisipului din inimă
nu din buzele sărutând durerea
nu,
scriu de parcă nu aș fi iubit niciodată
scriu de parcă în fiecare zi aș lua-o de la capăt
același amnezic care te întreabă la nesfârșit ce zi este azi
Același care se miră de gurile care posedă fără a avea
de mâinile care frământă fără a pune nimic în loc
Ce copilă sunt, Doamne,
când uit să plâng odată cu soarele la asfințit,
ce mică e luntrea când încape doar o vâslă
și aceea se preface în fum.
V-am iubit pe toți,
pe rând și deodată
am văzut lostrița lunecând spre năvod.

Iubește-l, Anya

Anya, iubește-l
cu mâinile mele pe trupul nopții
învelește-l în răcoarea buzelor
vorbește-i despre poezie
mai ales despre aceea care ucide și renaște
care fărâmă orice formă de rezistență
Anya, sărută-i diminețile
și nu te gândi la mine,
artiștii nu știu ce să facă cu iubirea
o transformă în papirusuri călătoare
o pictează pe umeri de brumă
până sfâșie totul în jur
cu gheare de felină
e prea târziu
tușele au fost deja aruncate pe podea
și trupul meu - o pată de lumină pe gulerul cămășii de duminică.
Am murit de atâtea ori, Anya,
când înviam el mă ducea de mână la râu,
îmi spăla fața și așa schilodită de neputință îi zâmbeam,
iar eu o iubeam
așa cum iubești geamăna din ochiul ferestrei;
se face noiembrie, Anya,
mi-e frig și moarte,
frig și dor,
cancerul zace sătul în propria-i carne
cancerul minte că e sătul
iubește-l, Anya,
îngerii culeg ghebe din asfaltul umed
noi nu,
niciodată nu
vom ține de mână copiii
să-i mințim că lumea e povestea celor unsprezece lebede
întregite de iubirea care coase mută
ceasul ticăind bezmetic,
fluturi de noapte,
noi nu,
niciodată nu
iubim ploaia cu frunzele de chihlimbar
iubim pașii din cer înapoi spre povestea Anyei
femeia cu chip de miere sălbatică
noi nu
ne luăm rămas bun.

La mulți ani, mamă!

Noua mea carte de poeme aflată la tipar, ”Terapia ploii de chihlimbar”, este dedicată mamei mele. Azi, la împlinirea unei frumoase vârste, îți doresc din tot sufletul: La mulți ani sănătoși și binecuvântați, mamă! 

Acesta nu este un poem de dragoste

Nu e descătușarea unei iubiri,

ușurarea pe care moartea o dă uneori,

risipa de energie pentru lucruri mici

cuvintele pe care nu le aștepți dar vin oricum

când nu mai contează

și nu te mai ating.

Acesta nu este un poem de dragoste,

dragostea rabdă toate, urcă pe umerii rugăciunii,

înalță copilăriei zmeie din nisip.

Nu știu să iubesc. Nu știu să nu iubesc.

Uit să te uit și nu uit umbrele pe care ochii tăi le aruncă peste bord

odată cu năframa roșie a înserării

când toate dor și nu mă doare

să te văd țintuit în lume când lumea e o corabie fără vâsle

să botezi neștiutele poeme după tine

dar să te lepezi de oameni,

de nimicurile lor,

de pământul de sub tălpile mele.

Nu dau bani flămânzilor din suflet

nu hrănesc gura anilor seci

sunt cenușă și mă șterg din anotimp

sunt cer și trăiesc din leșul iubirilor

se va vorbi despre noi cum alipeam cioburi

și ele prindeau viață mergând sub pământ.

Azi am plecat și ziua m-a urmat cuminte

nu aveam semințe în pumni nici lacrimi să le ud

nu aveam nimic al meu când te-am cunoscut

doar crucea ca o brazdă peste singurătate

și lemnul ei plângea în mine

plângea și nu puteam să opresc poezia

curgând pe mirul frunții.

Tu nu știi sau poate tocmai pentru ca știi, taci și te lepezi de cuvinte

sunt mici și bat surd în geam, bat surd în lumină

fereastra morților s-a aburit înăuntru îngerul culege vise

sunt mai frumoase oasele lor,

sfinte încă,  plămadite din dor.

Timpul trece care încotro apucă o pâine și colțul ei alunecă în mâinile copilei

Iartă-mă, mamă, când plecam de lângă tine,

umpleam plămânii cu joaca și te uitam

cu grija pe umeri

Acum să nu-mi pleci odată cu bulgărele desprins din lună

odată cu dragostea nepoemelor mele.

Aceasta nu e rugă de seară

Dumnezeu știe că îl chem rareori dar El vine,

Vine pentru tine.

I-am spus zilei să îl aștepte în genunchi

cu soarele în palme și ea mi-a aruncat firimiturile acestea de poem

pe care nu-l voi numi nicicum.

 Mâinile lor strâng amintiri

îngenunchezi noapte de noapte
așezi crucile mari și blânde pe tâmplele tale
te rogi încet
o șoaptă aproape imperceptibilă în zgomotul lumii
mama strânge în mâini o cheie
deschide nostalgic sertarul și amintirile se învelesc unele în altele
trupul firav al copilei tremură
să fie anotimpul de vină sau în prag de iarnă
ochii sticlesc a măr și scorțișoară
și buzele tale colindă secerate de un dor nepământesc
mamă, pune paltonul pe umerii de brumă
să culegem ghebe să ne prefacem că în urma lor rămâne toamna dezlegată
drumul se răsucește sub talpa cu rizuri 
copilăria mea se culcă în fânul aspru
noi nu. 

 Închide genele nopții

Trupul tău se subțiază, mamă,
aproape pâlpâind în lumina candelei
rugăciunea își spală ochii și vede întâia oară răsăritul dulce pe buzele copilăriei.
Ninge. Mă dau repede jos din pat. Întâii fulgi mi se topesc în privire
alerg spre tine
închid fermoarul iernii și cu emoție te ating
pe locul rămas liber după ce Dumnezeu
ți-a lipit la loc coasta singurătății.
Ești mai vie, mamă,
decât te visam când puneam mâna streașină
și un șirag de mătănii își depăna fricile, bob cu bob.
Azi nu mai visez, mamă,
parfumul merelor se simte încă în toamnele fără gratii
ești aceeași flacără arzând griji după griji
doar eu am mai crescut parcă între două lacrimi
cuibărite în podul palmei
ninge în luna martie
ninge, dragul meu,
decembrie a rămas de strajă și ochii mamei niciodată închiși
dor în palide memorii mișcându-se în pasul ceasului mut
prea mult am lipsit din propria viață
închide genele nopții și vino
să culegem mirul florilor de câmp.

Îngerul meu

dacă toate acestea sunt vis
să nu mă trezești
veghează când în jur nu-mi rămâne decât ziua îmblânzită
de soarele unui noiembrie
e târziu și începe liturghia în zori
ceva despre oameni
mai mult despre îngeri
dacă te-aș putea numi
precum în cer așa și pe pământ
luna se leagănă ușor pe
obrazul copiilor 
au adormit cu raiul între pleoape. 
Nu mi-a rămas nimic al meu 
am vândut și lepădat 
iubiri 
promisiuni 
anotimpuri
norii se strâng ciorchine și stelele au amuțit 
străzile se vindecă de singurătate 
străzile nu știu de ce
îngerul meu zboară cu o singură aripă 
și aceea nu e materie 
nici adiere 
e poem
crește în mine o inimă 
străină de toamnă
printre rânduri crucile poeților 
ating veșnicia
printre rânduri te găsesc 
rezemat de punți 
cum înalți lampioane de durere
peste râul de onix
iartă casa poetului mirosind a fum
iartă inima bătând vremelnic 
iartă. 

Acuarele...despre emoție

 Când eram copil, iubeam cele ale copilăriei. Acum iubesc și mai mult emoția din vârful patinelor și al poantelor. 
Iubesc și Dumnezeu îmi conduce mâna prin întuneric, pictura devine poarta mea spre o lume ideatică. Un rai întors în suflet, o lumină blândă și jucăușă, străbătând zările.
Până la întâlnirea cu tine, doar un pas.

Dragi dar rămași

Dumnezeu știe de ce așază darurile pe masa poetului
de ce întoarce paginile odată cu viața
artiștii moștenesc un colț de rai
și dăltuiesc cuvinte
când nu mai e nimic de zidit
se pun în locul pietrelor și tac
așa cum eu când tac pictez cuvintele și le dau drumul în lume
lumea prinde în brațe cerul 
și plânge
prinde în brațe emoția
și o culcă pe pernă
lângă chipul celor dragi dar stinși
dragi dar rămași
sărutul pictat pe fruntea părintelui
și zborul culorilor
printre rămășițe,
un Iisus flămând 
cu tălpile goale prin mine
înaintea euharistiei
pictorul nu gustă moartea
iubește-mă
mormântul e gol acum
noi nu
aducem corăbii de hârtie
le numim după voi
dragi dar rămași
în liturghia dimineții
în locul pietrelor 
tac.

Număr până la zece, mamă...

Număr până la zece, mamă,
iar eu mă ascund
în mansarda cu gutui
ce toamnă e afară
și cum a nins cu frunze bolnave
cancerul mușcă din tine, tată,
îi dai umărul drept și spui
mai ia și de aici
să-ți ajungă pentru anii când îți voi scrie poeme
și tu le vei strivi sub călcâi
crezând că sunt doar melci
număr până la zece, mamă,
și moartea îmi întoarce pasteluri prinse-n păr
număr și plâng,
odată cu gutuile așteptând înfrigurate la fereastră
și copila cerșind
îmbrățișări cu gust de castane coapte
iubirea minte că nu doare
iubirea mă minte
că va rămâne
noi nu
ne ascundem în rai și pictăm a nu știu câta oară cerul
să iasă și ultima dâră de nor
vom pune în geam coroană de vise
și cum a nins
bolnave frunze
numără în gând, tată,
iubirea nu
minte lumina mușcând din umărul stâng.