Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12,16-21)
Știu cine ești. Știu cine sunt când îmi ești. Ai auzit de multe ori acest vaiet lăuntric. Un vaiet sec, fără strigăt. Ochii, doar ochii plâng chiar și atunci când râd. Ce nevoie avem noi de ea? La ce ne trebuiesc versurile ei interiorizate până în esența unei spovedanii?
Lumea este o pată de culoare. Se strigă mult, se licitează, se luptă pentru recunoașterea unui eu al poeziei. Un eu al prozei. Un eu al picturii. Un eu al nu știu cui. Ficțiuni în realitatea gri a non-esenței. Insigne în piepturile brave ale luptătorilor. Diplome onorifice. Onoruri, avem nevoie de onoruri! De glorie, de cântece, de stele aurii pe cerul înnegrit de gloanțe.
De mese pline în mijlocul flămânzilor. De copii geniali în mijlocul celor care nu-și știu nici măcar numele. Suntem temerari. Învingători. Lumea este a noastră, nu a lor. Am cucerit-o folosind toate armele. Pentru că merităm un loc la masa succesului. Un loc la masa științelor. Un loc la masa artelor. Un loc la masa poeziei. Un loc în pământul fertil al morților.
Îngropați de vii în propriile negocieri cu timpul care nu mai are răbdare. Timpul, care sugrumă voința, timpul care dezgroapă oasele lor întru Înviere. Știu cine ești. Știu cine sunt, chiar și când nu-mi ești.
Și pentru că am aflat, voi trăi! Și voi spune sufletului meu să se oprească o clipă. Să simtă iarna alunecând prin pleoape, să rupă bulgăre după bulgăre din trupul ei. Și tu, care cunoști tăcerea mielului dus spre junghiere, vei iubi mai mult lumina din locul Golgotei, o vei iubi anonim.
Timpul este copilul blând al ieslei cuibărite în răsuflarea animalelor. Și viața, acel truc magic scos din pălăria cerului, acel freamăt matern și peste toate, Emanuel. Cel mai presus de mine și din mine rupt.
Ochii mei spre cer și liniștea Ta îmi va fi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu