Tălpile cuvintelor

Fiecare om își cunoaște la un moment dat îngerul;

stând la masa de scris poetul plânge

îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei

are mâinile pline de cretă și miroase a baloane de săpun,

poetul așteaptă o oră sau mai multe

se așază pe canapeaua freudiană și întoarce ceasul –

la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge

poetul doarme, vezi bine, are pe chip încercările șchioape ale zilei

și pe tine la căpătâi –

femeia poemelor inegale,

femeia cerului,

îngerul de femeie care rătăcește bolnav în haina fără buzunare a poetului

nimic al lui, Doamne!

sâmburele de poem îi încolțește pe buze

când ridică durerea pe umeri

îngerul vede și tace,

îngerul vede și vindecă

anotimpul când se făcea a ploaie –

din pieptul lui stropi incolori ating chipul femeii,

cerul din ea ațipește la marginea dimineții

norii se destramă

în visul poetului –

îngerul are gustul caiselor coapte

când sărută tălpile cuvintelor

copilul din mine doare

cât toate poemele la un loc.

 Pictură© Mihaela Roxana Boboc