Preeria ascunsă în ochi

Gustul zilelor mele, părinte,

gustul acesta respirând sacadat în pielea mea –

bolnavă de iubire mă nasc a doua oară pe hârtie,

sunt femeia blândelor ispite,

femeia dulcilor inspirații, când tot ce rămâne din poemul acesta se aruncă în brațele tale

și nu spun lucruri mari, mă cunoști cum tac cuvinte și ele ies din sânul meu

cu furia cerului din ele, cu nimicul care mă construiește mai

altfel decât știam că sunt,

sunt femeia îndrăgostită de păcatul ei care devine virtute,

mi-a fost scris să mă îmbrac în anii tinereții în durerea care vindecă;

naște, femeie, copilul singurătății! naște-l așa cum ai vrea să fii tu iubită,

mă văd copila ștearsă din anotimpul stângaci, mă văd roșind în ochii tăi –

ce miracol ne învelește în noaptea care tresare violet în pieptul meu,

copacii tremură – eu nu știu dacă am oprit clipa aceea,

când totul în jur fuge cu pașii unei gazele prin preeria ascunsă în ochi

și tu, iubite, ai același gust, același de când lumea

țin capul pe spate să privesc cerul dinăuntrul tău și e așa puțin rămas în mine,

așa puțin că fur verii copilăria

de o trec prin zahar și mirare.

* din grupajul de poeme premiat la ”Leoaică tânără, iubirea...”, aprilie 2017.