că pot demola și reconstrui zile în șir același sentiment
care înalță zmeie și coboară pe ulița gândurilor pe înserat
când soarele își odihnește brațul drept sub sânii mei
m-am născut mângâiere în coasta poeziei
te-am adunat din secetă și din ploi
din bătăile ceasului a întuneric când lumina tace în jurul tău
norii se preling în lumea înghețată de dor
mă dor mâinile a foame de umbre
a inimă colorată pe hârtie și tălpile lor trecând prin poemele mele
de nicăieri mama îmi adoarme pruncii la sân
și vălul ei prin cuvânt e o moară cu apă lină de
adap poemul acesta alb pentru zile negre
să-mi fi spus măcar că iubesc lumina din ochii blânzi
când ții la piept copiii lăsați să vină într-ale cerului
mușcături de îngeri
pâinea lor e mai albă ca o aripă de moarte
degetele împletesc minuni pe clapele nopții
se strecoară silabe de heruvimi
și trupul tău să-mi fi spus că-l ating din creștet până-n tălpile cuvintelor
de cer întors în tine și pământ urcat spre rai
nu mă întorc în pântecele maicii mele măcar de rătăcesc poeme albe
în preeria nopții
măcar să-mi fi spus că mă transform în stană de poezie
sau voi curge ca un râu prin lume dorindu-mi soarele sub genunchi
și tu, părinte al neodihnei, dormi în pastila timpului
dor(m)i și te rogi
rogi și ațipești iar peste cuvinte.
09 iunie 2017
foto © Mihaela R. Boboc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu