Cu șevaletul pe umăr

Peronul gării din Brașov era gol la acea oră târzie. Aproape de miezul nopții, un tânăr își privea pantofii, indecis. Câteva frunze, răzvrătite ici-colo, păreau certate cu vara, care alunecase pe umerii lui de absolvent de liceu, proiectându-l într-un septembrie plin de promisiuni.

Profesorul de pictură, domnul Vitali, îl asigurase că Bucureștiul e orașul care îi poate recunoaște talentul, considerat de el ca fiind remarcabil. De când îl luase sub aripa lui, în jurul vârstei de paisprezece ani, lucrurile păreau să meargă în direcția bună. Nu mai era copilul orfan, nimeni nu mai râdea sau își mai dădea coate pe la colțuri. Era favoritul profesorului, o tânără speranță.

Colegii îl priveau acum cu un soi de teamă, aproape respect, dar pentru Gelu nu mai conta. Își vedea drumul, bine marcat în desișul memoriei, cea care-l strunea să meargă înainte fără ezitări. ”Nu pot să mă întorc acasă! Acasă?! Ce mă așteaptă acolo?” Deodată imaginea casei prăpădite a unchiului dinspre mamă, cel care îl preluase odată cu moartea neașteptată a acesteia, când Gelu avea doar cinci ani, se ivea dinspre dealurile ruginite. Unchiul, un om singuratic, cu chipul rotofei și privirea tăioasă, bombănind mereu așa cum numai un muntean aspru o putea face, îl privea dezaprobator. ”Ce să faci, băiete, cu arta? Mori de foame! O să ajungi să pictezi pe la colț de stradă, ca un cerșetor. Asta o să ajungi!”

Dar el își vedea mai departe de școală, așa că la sfârșitul celor opt clase primise o bursă la un liceu de profil din Brașov și nu ezitase. Plecase cu puținele lucruri în traistă, la internatul liceului. ”Să nu te întorci la mine! Plecat rămâi”, îi strigase din poartă unchiul, vizibil mâhnit că ajutorul lui într-ale gospodăriei dispăruse odată cu plecarea lui.

Fotografia mamei, acum îngălbenită pe la colțuri, era singura care îi zâmbea dintr-un ungher al inimii. Cochetase și ea cu pictura, dar șansele ca o femeie să se afirme în anii ’50, în cătunul acela de munte, erau aproape nule. Părinții ei o măritară cu un bărbat voinic și vesel, care după ce Gelu împlinise un an, plecase din viața lor așa cum venise. Nu mai auzi nimic de bărbatul ei după aceea. Se zvonea că își luase altă femeie și îi făcuse și copil. Câtva timp, o alinase prezența copilului, care creștea văzând cu ochii. Apoi se retrase în lumea cărților, pe care le tot împrumuta de pe unde apuca. În serile reci de iarnă se încălzea cu rachiul de prună și din când în când mai scria poezii sumbre. În scurt timp, poeziile s-au înmulțit, la fel și sticlele cu băutură de sub pat. Gelu nu era un copil dificil. Se mulțumea cu puțină hrană, puțină căldură, puțină atenție.

Când împlinise cinci ani, și-aducea aminte cum unchiul îl chemase la el într-o vineri, iar lui i se păruse neobișnuit, pentru că nimănui nu-i păsa de el într-atât încât să-l ia acasă. Și să-i servească plăcinte. S-a bucurat, a stat două zile acolo și târziu, duminică seară, unchiul l-a anunțat scurt că mama lui murise și de acum înainte va sta cu el.

L-a privit întâi năuc, l-a implorat apoi să îi spună că nu e adevărat. Dar fratele mamei sale a dat din umeri și a plecat. A participat la înmormântare, a văzut pământul care astupa coșciugul mamei și pe mama lui îngropată adânc, de acum înainte, în inima lui. Plângea pe ascuns, pentru că unchiul său nu era un om obișnuit cu vorba. Se simțea ca animalul din bătătură, dar nu se plânse de nimic. Crescu cu și mai puțină hrană, atenție, căldură. Crescu pictând. Așa cum putea, cu mijloacele rudimentare la îndemână. Nici vorbă de unelte bune. Nu erau bani pentru asta. Doar când și-a dat seama că învățând bine putea obține creioane și culori la festivitatea de premiere, a devenit premiant. Învăța, de atunci, cu înverșunare.

Se întreba când va trece primul tren. Nu întrebase în gară. Se uită în stânga apoi în dreapta. Nimeni. Poate dacă l-ar suna pe domnul Vitali să-l implore să îi mai acorde o șansă și să intervină cumva… Avea încă recomandarea lui în buzunar. Și dosarul îndoit sub brat. Dosarul de admitere la Facultatea de Arte din București. Trebuia să îi explice că zăcuse în ultima săptămână, poate pentru prima data în viața lui, sau așa își amintea, și că întârziase la depunerea dosarului de înscriere. Cu o zi. O singură zi făcuse diferența. A încercat să le explice secretarelor că a fost bolnav, că a delirat timp de o săptămână, dar se uitau la el, necrezând nimic. Una dintre ele l-a dat afară pe ușă, spunând scurt că acestea sunt regulile.

Venise înapoi în Brașov și rămase în acea zi în gară, în sala de așteptare, cântărind cele întâmplate. Apoi se lăsase seara și o luase cu pași mărunți înspre peronul de la linia doi. ”Fie ce-o fi! N-am unde să mă duc, nici cui să-i spun cele petrecute. Mamei i-o fi dor de mine?” Își amintea vag de ea. Mai ales de părul ei castaniu, lung, pe care-i plăcea să i-l pieptene, imaginar, cu degetele lui mici.

Un zgomot se auzi surd din depărtare. ”Cred că vine trenul”, își spuse și inima i se făcu mică de tot. Avea vreo patru ani, și pentru prima dată în acel cătun uitat, se organizase un târg. Era septembrie, ca și acum. Chipul mamei s-a schimbat deodată și obrajii ei deveniră purpurii. Bucuria și surpriza evenimentului înlocuiră apatia ei obișnuită, își puse cele mai frumoase haine, își aranjă părul într-un coc generos și îl îmbrăcă și pe el în hăinuțele cele noi. ”Așa, acum haide, să nu zăbovim, copile!” Plecară de mână, printre străzile colorate de frunze. Se bucura și el, neînțelegând ce va să fie. Târgul se deschidea în față, mulțime de zarzaveturi și fructe rumene, vată pe băț și diverse acareturi îi atrăgeau privirea copilului, care cu inocența vârstei se mira de tot în cale. Atunci o văzu pe mama lui altfel decât o știa. Fericită! Îl purta peste tot, intra în vorbă cu femeile din jur și zâmbea altor copii. ”Ce ciudat se poartă mama! se gândi pentru prima dată Gelu. Poate azi nu mai e supărată pe mine.”

Părea mândră Elena de Gelu al ei. Îi cumpărase dulciuri și chiar îl învârti în lanțurile acelea colorate, unde atâția copii se înghesuiau. ”Îl văd apropiindu-se. Încă puțin și voi fi la mama. Draga de ea, ce mult a trecut de atunci…” Elena, cu părul ei lung, își întindea acum brațele să-l cuprindă. ”Dragul meu, îi șoptise pentru prima dată, hai la mama!” Și el rămăsese o clipă să chibzuiască dacă lui i se adresa și se apropie încet. ”Urcă, Gelu, acum mama o să-ți arate cum e să zbori sus de tot, iar copilul mirat întinse mâinile lui mici. Urcă, Gelu! Urcă!”

Trenul ajunsese aproape de cel care rămăsese nemișcat pe peron. ”Să urc, deci?!” Și prima treaptă îi păru mai apăsătoare decât propria lui viață. Se așeză în primul compartiment liber. Află apoi că destinația era una simplă. Trenul se îndrepta spre Făgăraș. ”N-am mai fost niciodată aici”, gândi el și pentru o clipă își dori să nu fi auzit îndemnul mamei de a urca. ”Oare chiar veghezi asupra mea? Mamă, așază tu drumul acesta ca un șevalet pe umărul meu!”

Călătoria îi eliberă și ultimele tensiuni rămase. Era aproape stabil când a ajuns în gara mică din Făgăraș. Petrecu noaptea în sala de așteptare, dormind pe geanta mică și incomodă. Mâncase la cantina de peste drum atât cât să poată dormi fără spasmele stomacului. Puținii bani rămași îi va chibzui bine, se gândea. Cel puțin până va vinde primul tablou.

Dimineața îl găsi cu visele în buzunar. Se făcea că picta în mijlocul unei piețe și lumea se strânsese în jur. Cineva remarcase culorile vii, altcineva peisajul care se contura îndrăzneț. Voci se întretăiau admirativ, pe alocuri întrebător. Iar el se afla deasupra lor. Deasupra lui însuși. Ieșise din tablou. Ieșise din mulțime și privea. Era acolo un bătrân care nu spunea nimic. Zâmbea doar și ochii lui se pierdeau în lumina dimineții. Apoi i-a întins o monedă de aur și s-a strecurat prin mulțime înainte să-i poată mulțumi. Gelu privi moneda din mâna pictorului care nu-i mai aparținea, pe fața ei era o cetate și pe spate un chip care semăna cu al bătrânului.

Se trezi brusc. Își privi mâinile. Nu țineau nimic. Visul se spărsese în bucăți de sticlă. Iar ochiul lui drept plângea.

Întrebă în jur de o cetate. ”Da, îi spuse unul cu mândrie. Avem cetatea Făgărașului!” Iar ochii tânărului sclipeau prima oară după mult timp. Din om în om merse spre locul din vis. Cu puținele lucruri din geantă, ținând șevaletul pe umăr, Gelu intra o oră mai târziu în cetate. ”La un singur lucru mă pricep pe lumea asta.” Și întinse materialele de lucru cu obișnuința pictorului care își vede deja mâinile în tablou dinaintea primei tușe. Din unghiul în care stătea, soarele arunca lumini și umbre spre pietrele în care istoria deloc blândă a locului scrisese cu sânge și lacrimi. Combinații de ocru și albastru, pe alocuri umbre vineții, încadrau peisajul cu tente impresioniste.

Gelu nu se mai gândea la nimic. Picta și se scria în acel septembrie în care mama îl salvase de sub șinele propriei vieți.

- Când pictezi, lumea se oprește în loc. Și tabloul îți devine rama în care prinzi pentru câteva ore sufletul în piuneze. Dar atât de liber în strânsoarea cerului. Atât de neîncorsetat de timp…se auzi o voce în spatele lui.

- Sunteți…scriitor? întrebă Gelu surprins de cuvintele care îi alunecau în suflet, dar mai ales de chipul șters al bătrânului care îl privea cu acel calm din vis. Era altfel bătrânul acesta. Modest îmbrăcat, cu părul alb până pe umeri. Avea ceva hristic.

- Nu, tinere. Sunt doar un bătrân. Aș vrea să rămân un pic lângă tine și să te privesc lucrând, dacă nu deranjez muzele. Dumnezeu știe că a trecut mult timp de când am văzut pe cineva pictând liber.

- Sunt Gelu! M-aș bucura să mai diluez singurătatea. E frumos locul acesta.

- Da, poate părea așa. Acum mai bine de treizeci de ani, cetatea a fost închisoare pentru deținuții politici din Țara Făgărașului, cei care se opuneau sistemului comunist s-au lovit de zidurile astea. Pentru mine cetatea respiră durere. Și atât!

- Ați fost printre cei care au avut de suferit în acele vremuri atât de încercate?

- Am fost în grupul de partizani, care s-au ascuns vreme de câțiva ani în munții Făgărașului. Am lăsat în urma femeia și cei doi băieți. Mulți dintre cei rămași au fost trimiși pe diferite șantiere de lucru, supuși apoi regimului de exterminare prin foame, istovire și umilințe de nedescris. Eu am trait ca un fugar multă vreme.

- Și ce s-a întâmplat?

- M-au prins în cele din urmă. Cinci ani am stat în acestă închisoare, zise el abia șoptit și arătând cu degetul cetatea. Tăcu apoi. Gelu îl privi cu coada ochiului, ce chip obosit avea acum bătrânul! Și ochii aceia, se depersonalizaseră cumva… De parcă cetatea l-ar fi absorbit cu totul între zidurile groase.

- Și…familia? izbuti Gelu să întrebe târziu, căci îl rodea curiozitatea de povestea bătrânului, rămasă suspendată în ghilotina memoriei sale.

- După eliberare am fugit spre casă. Am găsit-o părăsită. Buruienile erau mari și locul părea a nu fi fost locuit de mult timp. Am mers din om în om, puțini mai erau în viață dintre cei pe care îi lăsasem în urmă. Am aflat de la un bătrân că fiii mei erau îngropați în cimitirul vechi al orașului. Pieriseră de-o molimă necruțătoare, cam în același timp în care eu făceam carceră grea aici. Femeia mea înnebunise de durere și am aflat-o după două săptămâni de căutare într-un azil de bolnavi mintali. Nu m-a recunoscut. Privea prin mine și nu mai știa nimic. I-am adus aminte de copiii noștri și o rugam zicându-i:”Marie, sunt eu Alexandru, adu-ți aminte, Marie de fiii noștri, cum i-am crescut în casa de lângă gârlă. Mai știi, Marie, cum alergau cu picioarele goale prin apa rece și tu te căinai de grija lor…iar ei râdeau, ce frumos râdeau și n-aveau nicio grijă…”

- Și? îl întrerupse nerăbdător Gelu, care lăsase pensulele jos și era ochi și urechi acum la povestea bătrânului. Și-a adus aminte, așa-i?

- Așa părea, că am văzut-o țipând cu atâta durere, cum numai o mamă poate simți. A strigat: ”Fiii mei, fiii mei!” și plângea, ținând baticul peste gură. Mi-a părut rău când am văzut-o așa și îmi doream să nu fi spus nimic. Supraveghetorii azilului au intervenit și au luat-o de lângă mine. M-au chemat apoi în biroul directorului și mi-au interzis să mai vin. Au zis că ei nu-și asumă crizele Mariei de nebunie, că le tulbură liniștea locului. I-am implorat să mi-o dea mie în grijă, dar ei m-au privit cu dispreț și m-au alungat, zicând că sunt dușman al regimului și să nu mai calc pe acolo.

- Cum se poate una ca asta? rosti revoltat Gelu.

- Se poate, fiule, se poate. Să nu crezi că n-am mai încercat să o văd. Am venit zi de zi la poarta azilului, dar ușile au rămas încuiate. După trei ani s-a dus și femeia mea dincolo. Am îngropat-o lângă copii și de atunci locuiesc singur în casa de lângă gârlă.

- Viața nu e dreaptă, concluzionă apăsat tânărul.

- Viața nu e făcută să o judeci, e făcută să o trăiești așa cum e, și mai ales să iubești. Restul chiar nu mai are importanță. Crede-mă, când ajungi la vârsta mea, cu atât rămâi. Mi-e dragă casa în care am locuit atâta amar de vreme. E casa în care au crescut copiii mei. Le aud și acum pașii, le simt mâinile pe pereții casei; jocurile lor, cântecele îngânate de soția mea, toate acestea sunt în mine și le port zi de zi.

- Asta nu îi aduce înapoi. Așa cum nu o aduce pe mama, spuse ca pentru sine, Gelu.

- Nu, e adevărat, dar ne ține la suprafață. Să refuzi să vezi semnele, să refuzi să retrăiești amintirile e ca și cum ți-ai semna singur sentința spre amnezicul perfect. Și atunci ce îți mai rămâne?

- Ce e mai rea, durerea sau amnezia?

- Amnezia, cred. Când mi-am privit soția după atâția ani de lipsă, aș fi dat orice să mă recunoască. Să mă întrebe ce a fost cu viața mea în tot acest timp. Să stăm unul lângă celălalt și să ne plângem copiii morți. Durerea împărtășită devine astfel mai suportabilă.

- Mă gândesc că există totuși un Dumnezeu. Mama era atee. Despre tatăl meu nu știu nimic. Dacă există, de ce permite Dumnezeu atâta durere în viața noastră?

- Nu pot să vorbesc în numele altora, fiule. Dar pe mine toată suferința m-a adus mai aproape de Cel de Sus. Am fost și eu tânăr. Îmi făcusem o familie, copiii erau mici și îmi câștigam traiul împletind din zori și până-n seară coșuri din nuiele, pe care le vindeam apoi la târg. Viața nu era ușoară. Dar ne aveam unul pe altul și nu simțeam vreo lipsă. Totuși Dumnezeu rămânea acolo, în icoana aceea mică din bucătărie, cu geamul ciobit. Maria mea făcea semnul crucii la masă și seara la culcare, învățase și copiii să mulțumească Celui de Sus pentru toate. Apoi și eu, văzând-o cum vorbește icoanei, luasem obiceiul ca înainte să plec la târg să zic: Doamne ajută! Și să mă duc cu gândurile mele…Nu spun că eram om credincios, dar nici necredincios nu zic să fi fost.

Apoi cât am fost în munți, printre partizanii mei, am cunoscut mai bine un călugăr. Era de loc din zona Neamțului și fusese prigonit că prea mărturisea credința, împotriva voii multora.

Mie îmi era frică ca nu cumva în lipsa mea, cineva să facă rău copiilor mei sau soției rămase fără apărare. Mă frământam mult, slăbisem și eram de nerecunoscut. Noaptea aveam halucinații, visam continuu moartea venind și luând copiii, rând pe rând. Acest călugăr m-a observat vreme de mai multe săptămâni și a îndrăznit într-o seară să mă întrebe despre păsul meu. Auzind cele mărturisite, m-a întrebat un singur lucru, dacă în starea în care eram, puteam schimba ceva în viața familiei mele. I-am răspuns descumpănit că nu, nu era în puterea mea să o fac. Eram un fugar și mai mult i-aș fi condamnat dacă aș fi încercat să apropii de ei.

Când am înțeles cât de puțin control aveam asupra propriei vieți și că modul în care reacționam nu ajuta pe nimeni, m-am schimbat. Am descoperit rugăciunea și am lăsat totul în voia lui Dumnezeu.

- Nu înțeleg cum puteți vorbi cu atâta detașare despre voia lui Dumnezeu, când ați pierdut copiii răpuși de boală și soția, de durerea morții lor, interveni revoltat Gelu.

- Nu, e încă multă durere în inima mea. Singurătatea apasă și anii au devenit tot mai grei pe umerii mei. Și dacă am descoperit un rost, acela nu aparține lumii acesteia. Trece dincolo, în viața veșnică.

- Nimic nu e veșnic! Nici măcar iluzia că există ceva dincolo.

- Dacă nu ar fi veșnicia, de ce artiștii, așa ca tine, ar mai pierde timpul pictând aievea sau scriindu-și dorul? Ce dor vă mână, altul decât reîntregirea cu Creatorul? Când pictezi, creația ta devine parte din tine, iar tu ești creatorul. Ce te unește pe tine cu pictura ta, în fapt te unește și pe tine, creație, cu tatăl Creator.

- Eu nu am tată. Și dacă am avut, acesta s-a dezis de mine. Am doar mâinile acestea, să lucrez, și mintea, atât cât e, să înțeleg rostul lucrurilor, spuse tăios Gelu, privindu-și mâinile pătate de culoare.

- Mâinile acestea nu-ți aparțin ție, ci tatălui tău. Și darul tău, de sus este! Te văd mâhnit, tinere, ești tulburat peste măsură. Artistul duce cu sine o povară pe care oamenii obișnuiți nu o pot sesiza. Se duce pe sine în spate, împreună cu tot ce lasă în urmă. La fel, duce cu el toate lucrările neterminate. E un bagaj prea greu uneori. Chiar și pentru tinerețea ta. Bătrânul privea chipul lui Gelu. Privea și se mira de severitatea gândurilor acestuia.

- Tot ce mi-am dorit în viață a fost să pictez și să trăiesc din asta fără grija zilei de mâine! Cu toate astea, am dezamăgit, fără să vreau, pe singurul om care a crezut în mine. Profesorul meu…

- Din câte văd, ești aici cu mine și pictezi, interveni bătrânul. Dacă te-ai fi îndoit de harul tău, ai fi fost acum într-un colt, plângându-ți de milă.

- Nu înțeleg nici eu ce caut aici, spuse Gelu aproape șoptit. Am vrut să mă arunc în fața trenului. Dar am auzit-o aievea pe mama strigându-mi să urc și am rămas, cumpănind alegerea. Roțile s-au oprit, ușile s-au deschis în fața mea și am urcat, fără să știu încotro merg. Aproape împotriva voinței mele…Am coborât în Făgăraș și am avut un vis, în timp ce dormeam azi noapte în gară…

- Orice ai fi visat, dacă te-a adus aici, nu poate fi un semn rău, îl întrerupse meditativ bătrânul.

- Nu știu, iau lucrurile ca atare, rareori mă gândesc la semne. Totuși, în vis am văzut o cetate pe o monedă de aur pe care un bătrân mi-o aducea, în timp ce eu pictam în mijlocul unei piețe. Iar eu eram deasupra mea și a tuturor, de parcă aș fi ieșit din trup.

- Artiștii reușesc adesea să iasă din ei înșiși. Dacă lasă la o parte ceea ce-i țintuiește, opera lor se înalță liberă. Fără patimă, fără păcat. Bătrânul zâmbea acum.

- M-am trezit buimac și am căutat cetatea din vis, continuă Gelu. Și iată-mă, aici sunt, pictez și doare mai puțin, cât timp sunt aplecat deasupra șevaletului.

- Nimic nu e întâmplător, conchise bătrânul. Și se ridică brusc. Nu stau departe de locul acesta. Când vei termina de pictat aici, vino să înnoptezi la mine. Avem încă multe de povestit iar singurătatea nu e cel mai bun tovarăș. A doua stradă la stânga, cum ieși din cetate. În capăt e casa mea. Întreabă de mos Alexandru, dacă nu nimerești din prima.

- Așa voi face! Mulțumesc din suflet, îi răspunse însuflețit Gelu, strângându-i mâinile.

Rămas singur în fața șevaletului, artistul se gândea la cele întâmplate. Cum a ajuns el într-un loc străin și cum i-a devenit aproape familiar în câteva ore. Găsise răspunsul la frământările de peste zi, aflase o gazdă, un loc unde să-și plece capul și o poveste tulburătoare. Se reapucă de pictat zidurile, care plângeau acum sub greutatea poveștii lui moș Alexandru.

Vreme de mult timp după aceea, umăr lângă umăr, unul purtându-și șevaletul, iar celălalt povara suferinței, coborau în vale dinspre cetate, când soarele de cufunda-n țărână și noaptea aluneca nevăzută.

*din cartea de proză scurtă în pregătire: ”În timp ce tu mureai”