Atât de sus

Uneori Dumnezeu apare în chip de fluture 
ți se așază pe mână sau pur și simplu așteaptă cuminte 
într-un colț al inimii până vine ziua 
când toate devin posibile
chiar și copilăria se întoarce pe o parte
și adoarme netulburată 
Uneori visul e gândul prins de sfoara nopții 
mesteceni țin umbra cuvintelor atât de sus
că îngerii pierd urma durerii 
ești aproape
și lipești vitralii în cer 
în tot ce contează,  tată. 

Preeria ascunsă în ochi

Gustul zilelor mele, părinte,

gustul acesta respirând sacadat în pielea mea –

bolnavă de iubire mă nasc a doua oară pe hârtie,

sunt femeia blândelor ispite,

femeia dulcilor inspirații, când tot ce rămâne din poemul acesta se aruncă în brațele tale

și nu spun lucruri mari, mă cunoști cum tac cuvinte și ele ies din sânul meu

cu furia cerului din ele, cu nimicul care mă construiește mai

altfel decât știam că sunt,

sunt femeia îndrăgostită de păcatul ei care devine virtute,

mi-a fost scris să mă îmbrac în anii tinereții în durerea care vindecă;

naște, femeie, copilul singurătății! naște-l așa cum ai vrea să fii tu iubită,

mă văd copila ștearsă din anotimpul stângaci, mă văd roșind în ochii tăi –

ce miracol ne învelește în noaptea care tresare violet în pieptul meu,

copacii tremură – eu nu știu dacă am oprit clipa aceea,

când totul în jur fuge cu pașii unei gazele prin preeria ascunsă în ochi

și tu, iubite, ai același gust, același de când lumea

țin capul pe spate să privesc cerul dinăuntrul tău și e așa puțin rămas în mine,

așa puțin că fur verii copilăria

de o trec prin zahar și mirare.

* din grupajul de poeme premiat la ”Leoaică tânără, iubirea...”, aprilie 2017.

 

locuind într-un pumn de femeie

Există cel puțin un om în viața fiecăruia 
alături de care raiul e un prunc întors în pântece
există cel puțin un suflet care scoate phoenicși
din propriul cuib de vise
acesta nu este un poem de dragoste
e dragostea însăși locuind într-un pumn de femeie
mai mic decât inima păsărilor, mai neînsemnat decât pasul furnicii 
totuși azi cerul și-a dezlegat mâinile și cântă
vocea devine mai adâncă, aproape șoptită în țipetele lumii
cum te aud în bătaia pământului și toaca se sfințește a nesomn
am uitat să pun lumina în glastră și acum se joacă cu chipul bizantin al memoriei
când puneai pensula în vin și cerbii sălbatici ai copilăriei
veneau mereu să se adape din cuvinte
așa m-ai cunoscut
hoinărind prin griuri cu soarele la piept
iubesc rătăcirea îngerilor în palmele tale
când deschizi pumnul pruncului și degetele lui te strâng a lapte și viață
anii poartă miros de tămâie și poalele timpului se curbează a rugăciune
a raze văratice peste ploile cochiliei mele.




22 iunie 2017

Tălpile cuvintelor

Fiecare om își cunoaște la un moment dat îngerul;

stând la masa de scris poetul plânge

îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei

are mâinile pline de cretă și miroase a baloane de săpun,

poetul așteaptă o oră sau mai multe

se așază pe canapeaua freudiană și întoarce ceasul –

la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge

poetul doarme, vezi bine, are pe chip încercările șchioape ale zilei

și pe tine la căpătâi –

femeia poemelor inegale,

femeia cerului,

îngerul de femeie care rătăcește bolnav în haina fără buzunare a poetului

nimic al lui, Doamne!

sâmburele de poem îi încolțește pe buze

când ridică durerea pe umeri

îngerul vede și tace,

îngerul vede și vindecă

anotimpul când se făcea a ploaie –

din pieptul lui stropi incolori ating chipul femeii,

cerul din ea ațipește la marginea dimineții

norii se destramă

în visul poetului –

îngerul are gustul caiselor coapte

când sărută tălpile cuvintelor

copilul din mine doare

cât toate poemele la un loc.

 Pictură© Mihaela Roxana Boboc