Lirism cu miroznă de boboc
Deși am întâlnit-o deseori pe la întâlnirile scriitoricești, poeta Mihaela Roxana Boboc mi-a rămas în mare parte necunoscută. S-a întâmplat să privesc indignat cum își distribuie volumele unor confrați și n-am înțeles de ce mă ocolește cu ostentație, deși dintre cei cadorisiți de autoare cu cărțile sale eram singurul care puteam să dau seama despre ele. Bănuiesc că la mijloc trebuie să fi fost și o mare neîncredere în abilitățile mele critice, ceea ce admit fără nici o rezervă pentru că știu sigur că nu sunt nici eu criticul ideal. Bineînțeles că i-am respectat suspiciunea cu atât mai mult cu cât nu sunt nici eu prea interesat în lecturarea lucrărilor altora. Deja s-au adunat pe masa mea de lectură atâtea lucrări cât nu pot lectura într-un an de zile.
De ceva vreme însă am pe masa mea de lectură volumul Șevalet cu epilog (Editura Rafet, Rm. Sărat, 20126), o carte mai puțin obișnuită, în care poezia co-există cu pictura, de parcă autoarea ar dori să confirme ideea lui Lessing că poezia este o pictură vorbitoare iar pictura un poem mut. Oricum, Mihaela Roxana Boboc încearcă mai multe genuri de creație, ba chiar, aflu din succintul său c.v. că are în palmares și un roman, Tătărușca, scris în colaborare cu scriitorul Tudor Cicu. Este, așadar, o scriitoare împlinită, cu destule recunoașteri în breasla scriitorilor și n-am deloc pretenția c-am descoperit eu rotunjimea pământului.
Șevalet cu epilog este o carte de poeme pictate, cum mă avertizează în succinta sa dedicație, o carte în care poezia și pictura se conjugă și se complinesc reciproc, iar cititorul este pus în situația de a sublinia, deopotrivă, versurile, dar și pandantul lor pictural. Grupate în trei grupaje tematice distincte, (Dragoste, Culoare și Puls) versurile acestei alcătuiri livrești indică deja subiectele din care autoarea își extrage grăuntele liric, temele pe care le supune unei procesări coloristice, sau le ia pulsul și le rezonează zbaterile înfiorate.
Preponderent în fiecare din cele trei cicluri este sentimentul iubirii, optimizat copios, dar cu accente și nuanțe diferite, în toate cele trei diviziuni lirice. E un semn că autoarea conferă iubirii o funcție dispecerală, și-l așează la fundamentul tuturor trăirilor și actelor umane. …gândul că te iubesc/ m-a pălmuit fără vină/ nu poți iubi cu jumătate de pahar/ așteptând primăvara să-ți încolțească/ între buze/ sunt o păpușă cu ochii sticloși/ urlu către lună după dragoste (A fost o dimineață târzie). Întrezăresc în infrastructura lirismului autoarei ecouri din Epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni (13,13) în care dragostea căpăta un rol tutelar în comparație cu speranța și credința. Același simțământ tainic îl întâlnim și în ciclul Culorilor, unde lirismul se scaldă în degradeuri vii, fierbinți și ademenitoare, ca-n pânzele expuse în galeriile de la Toulouse-Lautrec. Dacă aș putea să surprind într-o pictură/ cum trezești nuferii/ din pieptul meu/ când mi-ascunzi contrastele/ într-un sărut/ mai singur decât un pustnic/ depănându-și mătăniile;/ ce-aș putea să scriu/ încât să încapă în tăcerile mele… (Într-un sărut).
Florilegiul Puls regrupează poeziile care nu-și mai extrag substanța din real, din truismele existării, ci se resorb din frământările Sinelui, din neodihnele simțirii față de cei dragi și din frăgezimile celui mai adânc dintre simțămintele ce definește omul și umanitatea în general. Mai cu seamă imaginea mamei este invocată în tonuri calde și pline de recunoștință, cum numai în marile poezii se mai pot întâlni. Ia-mă în brațe,/ să rămână toți melcii/ în casele lor/ și frunzele să se întoarcă pe crengi/ să se prefacă în verde/ valea aceasta arămie;/ nu spune nimănui că mama/ merge pe un drum fără umbră (Mama e un fluture colorat) Nu mai insist.
Mihaela Roxana Boboc este o poetă adevărată. Metaforele sale, chiar lipsite de adâncime metafizică, irizează abilități lirice neîndoielnice și-mi face plăcere să cred că arderea nu este vremelnică și nu se consumă înainte de a se rostui într-o operă stenică, ductilă și laborioasă. O felicităm pe autoare pentru această minunată ispravă lirică și-i aștept cu încredere viitoarele izvodiri.
Deși am întâlnit-o deseori pe la întâlnirile scriitoricești, poeta Mihaela Roxana Boboc mi-a rămas în mare parte necunoscută. S-a întâmplat să privesc indignat cum își distribuie volumele unor confrați și n-am înțeles de ce mă ocolește cu ostentație, deși dintre cei cadorisiți de autoare cu cărțile sale eram singurul care puteam să dau seama despre ele. Bănuiesc că la mijloc trebuie să fi fost și o mare neîncredere în abilitățile mele critice, ceea ce admit fără nici o rezervă pentru că știu sigur că nu sunt nici eu criticul ideal. Bineînțeles că i-am respectat suspiciunea cu atât mai mult cu cât nu sunt nici eu prea interesat în lecturarea lucrărilor altora. Deja s-au adunat pe masa mea de lectură atâtea lucrări cât nu pot lectura într-un an de zile.
De ceva vreme însă am pe masa mea de lectură volumul Șevalet cu epilog (Editura Rafet, Rm. Sărat, 20126), o carte mai puțin obișnuită, în care poezia co-există cu pictura, de parcă autoarea ar dori să confirme ideea lui Lessing că poezia este o pictură vorbitoare iar pictura un poem mut. Oricum, Mihaela Roxana Boboc încearcă mai multe genuri de creație, ba chiar, aflu din succintul său c.v. că are în palmares și un roman, Tătărușca, scris în colaborare cu scriitorul Tudor Cicu. Este, așadar, o scriitoare împlinită, cu destule recunoașteri în breasla scriitorilor și n-am deloc pretenția c-am descoperit eu rotunjimea pământului.
Șevalet cu epilog este o carte de poeme pictate, cum mă avertizează în succinta sa dedicație, o carte în care poezia și pictura se conjugă și se complinesc reciproc, iar cititorul este pus în situația de a sublinia, deopotrivă, versurile, dar și pandantul lor pictural. Grupate în trei grupaje tematice distincte, (Dragoste, Culoare și Puls) versurile acestei alcătuiri livrești indică deja subiectele din care autoarea își extrage grăuntele liric, temele pe care le supune unei procesări coloristice, sau le ia pulsul și le rezonează zbaterile înfiorate.
Preponderent în fiecare din cele trei cicluri este sentimentul iubirii, optimizat copios, dar cu accente și nuanțe diferite, în toate cele trei diviziuni lirice. E un semn că autoarea conferă iubirii o funcție dispecerală, și-l așează la fundamentul tuturor trăirilor și actelor umane. …gândul că te iubesc/ m-a pălmuit fără vină/ nu poți iubi cu jumătate de pahar/ așteptând primăvara să-ți încolțească/ între buze/ sunt o păpușă cu ochii sticloși/ urlu către lună după dragoste (A fost o dimineață târzie). Întrezăresc în infrastructura lirismului autoarei ecouri din Epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni (13,13) în care dragostea căpăta un rol tutelar în comparație cu speranța și credința. Același simțământ tainic îl întâlnim și în ciclul Culorilor, unde lirismul se scaldă în degradeuri vii, fierbinți și ademenitoare, ca-n pânzele expuse în galeriile de la Toulouse-Lautrec. Dacă aș putea să surprind într-o pictură/ cum trezești nuferii/ din pieptul meu/ când mi-ascunzi contrastele/ într-un sărut/ mai singur decât un pustnic/ depănându-și mătăniile;/ ce-aș putea să scriu/ încât să încapă în tăcerile mele… (Într-un sărut).
Florilegiul Puls regrupează poeziile care nu-și mai extrag substanța din real, din truismele existării, ci se resorb din frământările Sinelui, din neodihnele simțirii față de cei dragi și din frăgezimile celui mai adânc dintre simțămintele ce definește omul și umanitatea în general. Mai cu seamă imaginea mamei este invocată în tonuri calde și pline de recunoștință, cum numai în marile poezii se mai pot întâlni. Ia-mă în brațe,/ să rămână toți melcii/ în casele lor/ și frunzele să se întoarcă pe crengi/ să se prefacă în verde/ valea aceasta arămie;/ nu spune nimănui că mama/ merge pe un drum fără umbră (Mama e un fluture colorat) Nu mai insist.
Mihaela Roxana Boboc este o poetă adevărată. Metaforele sale, chiar lipsite de adâncime metafizică, irizează abilități lirice neîndoielnice și-mi face plăcere să cred că arderea nu este vremelnică și nu se consumă înainte de a se rostui într-o operă stenică, ductilă și laborioasă. O felicităm pe autoare pentru această minunată ispravă lirică și-i aștept cu încredere viitoarele izvodiri.
semnează criticul literar Ionel Necula, cronică apărută în revista Urmuz, nr. 11-12 / 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu