Poezie, pictură, grafică - Mihaela Roxana Boboc: Șevalet cu epilog

În intimitatea poeziei de dragoste, în volumul „Șevalet cu epilog”, de Mihaela Roxana Boboc

Poetă cu o viziune modernist-pastelizată, în poezie, lipsită de exuberanța suprarealistă a tinerilor poeți revoltați că încă nu și-au găsit o cale a lor și, în felul ei originală în spațiul buzoian, Mihaela Roxana Boboc ar merita o încadrare în rândul poeților confesivi și, totodată, o aplecare critică asupra fenomenului ce accede pe momentele de asceză, stările cu adevărat lirice ale vieții.

Vorbind despre poezia autentică de dragoste, criticul Ion Roșioru spunea că Mihaela Roxana Boboc vine în poezie cu „versuri-prag cel mai adesea antologice” și că, poeta îndrăgostită „e conștientă de unicitatea destinului ei și nu exclude, prin urmare, o traiectorie pe care tragicul existențial se conturează parcă și mai singularizator”. Cu alte cuvinte, poeta Mihaela Roxana Boboc are de partea ei fericirea de a scrie. Și că, în poezie, în altfel stau lucrurile cu fericirea. Că, Fericirea (în accepțiunea noastră), ține de taină, (și) ea este un scut al fiecăruia dintre noi... cei care iubim, suferim, și avem dorința de a ne construi zilnic un templu din dragoste.

Dincolo de structura scenariilor lirice foarte personale, discursul ei pozitiv și revigorant, mai mult sentimental decât ironic ori zemflemitor, ilustrează strălucit zisele biblice (referitoare la enunțul despre dragoste, al lui Pavel) - ținând de ceea ce se poate numi ceremonialul ei adresativ: „Niciodată finalul nu e cel pe care-l alegi”, cum spune într-un vers.

Prima parte a grupajului liric, poartă un titlu semnificativ pentru rostirea unei poete adolescentine: „Dragostea”. Prinsă în triunghiul dorinței, poeta dezvoltă o redirecționare mimetică a dorințelor prin care imaginile se succed în flash-uri rapide în cadrul aceluiași poem.

Dacă discursul ei poetic e mai mult sentimental decât ironic (în sens pozitiv: adică să atragă cititorul, să-l frapeze): „vezi copilul acesta/cum merge cu sufletul în poveste/fără teamă...” (Acolo e iubirea), cititorul va fi plăcut surprins să găsească teme de abordare modernă, un fel de tărâmuri fabuloase ale imaginației și care nu au cum să nu te atragă hipnotic: „în rugăciunea mea/nici corabia/nu-și dorește alt țărm/să naufragieze/în tine” (Am timpul meu). Într-un astfel de „ceremonial adresativ” te poți întreba: unde sunt ruperele acelea de ritm ale versului, nu neapărat „ironice”, dar măcar să tragă cititorul de mânecă: „când vom învăța să iubim,/tabloul ne va înrăma cuvântul/îngenunchiat în taină” (Desculț, timpul își mărește pasul).

Criticii se feresc (în genere) să mai dea verdicte de respingere la tot ceea ce se publică, azi, prin provincie, ca opoziție față de „surditatea” revistelor din marile orașe ale țării. Se acceptă și în provincie ideea libertăţii şi a diversităţii de creaţie. La Mihaela Roxana Boboc, poezia de imaginaţie cu specific în confesiune, mărturisire, exprimare de sine etc., îmi conferă această dispoziţie de confort în lectura poemelor sale.

Poemele au deschidere în simbolurile „dorinței” spre lumină; predomină culoarea albului prin cuvintele folosite: zăpadă, mesteceni, lună, etc... dar, iubirea are, întotdeauna, culoarea macilor de câmp. O lume a contrastelor găsim și-n poemele cu compoziție de „tablou” (așa-zis) suprarealist: „pentru visul din perete/ar fi de ajuns să găsim o scorbură/și un moment de sinceritate” (Simți iubirea cum ticăie?”). Din acest ciclu redăm câteva „versuri prag”, numindu-le, și noi, antologice: „urlu către lună după dragoste”; „am nevoie de timp/să te îngrop/între zidurile poeziei”; „și acum privirea ta/îmi sapă nocturn vesrsurile”... etc. Cu cel de al doilea ciclu intitulat „Culoare”, distingem nu doar figura poetei, neîmpăcată cu poziția catalogată de noi, de poet modernist-pastelist. Pledoaria poetei se îndreaptă spre acel „rezervor” interior, tainic, enigmatic, dar și o deschidere largă, imagistică, cu multă spațialitate a acelor poeți „care visează adesea în culori”: „dincolo de mine/și-au strâns cocorii cuibul/un pictor spală culorile la râu/trece apoi mâinile prin părul meu” (Printre pălării de ghebe). Iată un ciclu „însorit”, cu poeme și versuri prin care te izbesc „răsăritul” soarelui: „uit că nu ți-am spus/câte răsărituri m-au găsit fără streașină/și-ncep să te strig/cu ecou/ca dintr-un mormânt/la care nimeni n-a mai pus flori” (Câte răsărituri m-au rugat fără strașină). Ciclul acesta se deschide cu poemul ce poartă titlul volumului: „Șevalet cu epilog”. Aici, accentele cad pe aceste versuri prag, antologice: „și culorile să-și facă un cuib”; „culoarea e singurul meu adăpost”; „drumul ne duce șevaletul/dincolo de valea aceasta”; „poeții visează adesea în culori”... etc.

Poemele, nu au numai dorul de spațiu deschis și luminos, ci au și culoarea unor „griuri peste soare”, semn că nu totuul e văzut în roz, ci simțit și în incertitudinile unei singurătăți interioare. Setea de dragoste, la Mihaela Roxana Boboc, e rostită în tablouri cât mai diverse: „vom trece prin toate anotimpurile/și nu-ți dau timp/să poposești între două gări” (Pe strada mea).

Poemele Roxanei, declanșează dorințe posesive, dorința de a dărui excesiv ca o „Ană a culorii”. Nu durerea e cea care o zidește în poeme luminoase ci dorința de trecere continuă către acel anotimp al iubirii: „fără tine diminețile/se diluează sub ropotul/ploii subțiri” (Îți aparțin ca un vis nocturn). Și aici, accentele cad pe latura pastelizată a percepției lirice: „e câmpul în amurg și se întind pasteluri/peste cerul zvântat de ploaie/și miroase puternic a flori de câmp/și-a acuarelă...” (Bătrânul acela avea ochii tăi).

În cel de al treilea ciclu poematic, intitulat „Puls”, trecem spre acel registru poetic expresionist cu încărcătura lor onirică, în care expresivitatea lirică derivă adeseori din universul picturii în lumea imaginară a poveștilor. Refuzul de a înțelege un alt discurs poetic pleacă dintr-o iubire secretă a tragediei vieții. Cât ar mai lipsi ca un condamnat la moarte, să se topească în cuvintele ei și să se avânte într-o neliniște extatică, într-un tremur de groază crescut până la voluptate? Numai că, în poezia acestui ceremonial adresativ, nu ai cum întâlni, nici un condamnat la dragoste, nici măcar pe cel plecat spre eșafod. Totul e clădit, aici, pe speranță și visare. Versul ei pare a fi deținătorul ulimei speranțe despre ceea ce înseamnă Fericirea: „de mâine se deschide cerul/și mama nu uită/să-ți strecoare o nouă poveste” (Mama e un fluture colorat). Nu numai că poezia de imaginaţie a Mihaelei a devenit narativă prin fabulaţie, dar îndeplineşte un rol fundamental în etapa în care scrie.

Fiindcă, în acest ultim ciclu, apar și primele irizări ale copilăriei încărcate cu anotimpul poveștilor: „golul din tine nu-l umple o himeră/ori câte poeme ar scoate din buzunar./Ești însinguratul/care nu-mi bate la ușă/de teama răspunsului” (Însinguratul). În sensul decisiv pentru efectul estetic este aici modul spunerii, nu fondul ei. Dumnezeu nu are nici un interes să-i suprime tăcerea: „dă-i iubirii poarta prin care lumea se vede/doar un punct pe cer”.

Ar putea fi, într-o bună zi, o elenă amazoană, vâslind cu o singură vâslă prin lume. Lângă șevaletul ei fără epilog, „răsăritul soarelui” te va găsi, cititorule, și pe tine, fără streașină. Ca și cum luna și-ar lua în brațe tabloul nocturn, fără să te mai întrebe când se vor mai zbate, în noi, iubirile adevărate, prin apel la coduri sau, altfel, prin directețea discursului ei poetic. Avem de a face cu un volum „tranzitiv” spre o nouă etapă, una care îi va genera imaginația spre fabulația și epicitatea rostirii poetice.

Tudor Cicu

Zidirea în artă sau cum visează în culori poetul

Poezia este peste tot în jurul nostru, aşa cum în orice bloc de marmură se află o statuie, trebuie doar să o vezi, să o simţi. Mihaela Roxana Boboc are această însuşire, de a simţi, cu ochii minţii şi ai inimii, vibraţii abia perceptibile. Acest drum, al conversiei unor stări difuze în cuvinte revelatoare, marcat deseori de un acut sentiment al inefabilului, ar trebui să fie până la urmă orice carte de poezie, drum pe care autoarea şi-l asumă.

Volumul Şevalet cu epilog este structurat într-un triptic Dragoste-Culoare-Puls, tablouri vivante ale căror culori se întrepătrund uneori, întru cunoaşterea de sine şi a lumii. Primul lucru pe care îl remarci sunt desele trimiteri la artele plastice, în special la pictură (Dor de culoare, Culoarea este singurul meu adăpost, etc).

În poemul „Ană a culorii” am găsit nu numai această modalitate de a descrie plastic fina reţea a sentimentelor, dar şi credinţa că raportul dintre realitate şi artă este altul decât cel perceput la nivel senzorial, cea din urmă fiind sâmburele din care a erupt lumea: “Mă gândesc la tine ca la un tablou/ din care ies pe rând culorile/ în particule de nuanțe/ intră în sângele meu/ cu atâta moarte”; realitatea este artă deformată pe care trebuie să o readucem la starea originară prin dragoste: “N-am știut că mirosul acesta nebun/ de culori cerate/ poate încăpea într-o pagină de caiet măzgălită de tine/ îți ador mâinile cu care alegi fiecare nuanță/ ca pe un tester pentru lumină/ la sfârșit nu știu/ dacă tu ești parte din creație/ sau culoarea e parte din tine.”

Paradoxal, de multe ori, eşti singur cu dragostea ta, obiectul ei putând fi perceput în ultimă instanţă un vehicul al căutării esenţelor, pentru că fără transfigurarea prin artă el nu are consistenţă: “Nu încerc să te scot din peretele inimii/ te-am aşezat cu atâta migală/ în nopţile fără har;/ rareori,/ când am vrut să te azvârl/ poemul creştea în mine”, “golul din tine nu-l umple o himeră/ oricâte poeme ar scoate din buzunar”. Poeta vine, de asemenea, cu o interesantă presupunere, aceea că dragostea este o formă subliminală a artei: “la celălalt capăt al lumii/se vede dorul meu/ în bucăți de vitraliu spart/ sau tu trăiești /doar în vârful pensulei/ printre picături;”.

Această nostalgie, acest impuls de refacere a unei armonii primordiale, stă sub semnul curgerii timpului, “iubirea noastră ticăie”. Există un timp subiectiv, dar si unul implacabil, nepăsător, şi doar sentimentul că eşti înţeles pe deplin face eternitatea mai uşor de suportat: “minutele își poartă secundele în pântece/ sunt bolnavul fără leac/ te aștept să-mi porți gândurile pe brațe/ până când lumea va încăpea într-un bob de muștar”.

Ar fi multe de spus, de analizat. Aş putea să vorbesc despre faptul că:” poezia(...) nu e în voi/ nici măcar în mine/ ea vine din dumnezeul adormit”, despre referinţele livreşti elegant inserate, despre felul sensibil confesiv în care poeta aşterne trăiri, echilibrând sentimente materne, filiale, spleenul cotidian, nevoia de dragoste, de cunoaştere, cu o vocaţie de arhitect, pictor al versurilor, cu şevaletul inimii şi penelul minţii.

Este drept că, uneori, poezia Mihaelei este îmbrăcată într-o membrană edulcorantă, anti-traumă. Mi-ar fi plăcut să fie cât mai subţire şi mai transparentă pentru “mucigaiuri şi noroi”. De asemenea, ar fi fost necesară o mlădiere a ritmului liric pentru a ține conectat cititorul.

Aparent, autoarea se refugiază în cuvinte. Este notabil însă, cum această implozie este controlată la nivel conceptual, filosofic, cu imaginaţie lirică, o retorică a obsesiei pentru frumos şi bine. Acolo îţi găseşti puterea pentru a renaşte, de a transcende. Pentru că, nu-i aşa, până la urmă drumul poate fi un scop în sine şi poetul are privilegiul de a-l vede pururea în culori.

Laurențiu Belizan

Cartea poate fi găsită online la următoarea adresă:

http://issuu.com/insemneculturale/docs/sevalet_cu_epilog/1?e=5796238/9477774