Poeți în oglindă (Tudor Cicu - versus - Mihaela Roxana Boboc)

Nu, n-am să intru cu tine, singurătate, în toamnă...

                                                                        Tudor Cicu

Fată frumoasă, tu fată a zărilor... Ţin să ştii!

În singurătatea toamnei

visele îmi sunt ca acele poveri ale iluzionistului

rămas singur pe scena goală.

Tu auzi doar cum toarce înserarea prin aceste cuvinte,

cum cerne tăcerea această strălucire a stelelor

şi tocmai ai surâsul unei flori de cireş

ori mai curând

prinse, laolaltă, într-un buchet cu flori de câmp.

Nu, n-am să intru cu tine, singurătate, în toamnă...

Rămân cu umbra înrămată la fereastră

Ca în fotografia îngălbenită, din copilărie.

Îţi aminteşti ce spuneai?

Hotărât, spuneai, c-am dobândit ceva din această poveste.

Puţin a lipsit să iau urmele lui Greuceanu

ca şoimul ce ar fi strâns tot cerul

în aripile sale,

trimis să-ţi pună la picioare, soarele.

Vezi tu, fată frumoasă, fată a depărtărilor... Nici nu ştii

cum norii negri, rău prevestitori i s-au căţărat mamei

ca iedera pe pereţi.

Dar la fel de hotărât am mai dobândit ceva din poveste...

Ori câmpul alb ca zăpada,

ori norii negri rău-prevestitori

i s-au arătat mamei la naştere

tocmai pe când durerea era mai greu de îndurat!

De aceea, n-am să intru cu tine, fată frumoasă, în toamnă

Aceste amăgiri sunt ca apele închipuite la orizont

Ori ca atunci când 

ursitoarele au pus pe tipsie bolta de deasupra

şi au prezis doar răspântii. O nebunie!

De sta şi mama, în singurătatea ei,

cuprinsă de o aşa întâmplare...

Până când soarele l-a izbit pe tata, drept în faţă...

Şi, mi s-a spus: că s-a răsucit şi a luat-o la fugă

plângând în hohote.

Nu intru cu tine, singurătate, în toamnă

                                Mihaela Roxana Boboc

Nu intru cu tine, singurătate, în toamnă

nici măcar acum când secundele îmi apasă gândul –

te las la uşă să-ţi ştergi urmele şi să taci

să-ţi simt neputinţa apoi să mă înfrupt din absenţa ta;

ochii tăi îmi sunt santinele

mai adânci decât gura care mă posedă

dezvelindu-mi una câte una temerile,

până când devin lutul din care modelezi fără milă

alte braţe, alte guri...

Nu intru cu tine, singurătate, în toamnă –

anotimpul aceasta mă adapă deşi

sunt mortul care-şi plimbă degetele pe chipul iluziei,

când ceasul a rămas suspendat în mâinile tale;

te aştept să-mi scrii despre viaţă

ca şi când n-aş fi părăsit-o niciodată

şi m-aş fi născut femeie în pântecele iubirii;

şopteşte-mi amăgiri prinse în inelul zilei,

prinde-mi flori în trupul poeziei,

să ne aşezăm durerile una câte una

şi să le zdrobim sub călcâie până când

dragostea va musti sub noi în taninul lui septembrie;

nu, nu intru cu tine, în toamnă…

sunt la marginea lizierei şi nu ştiu dacă trunchiul inimii

mai poate adăposti un suflet,

sau păşunile sălbatice sunt locul unde nu se întâmplă nimic

mai mult decât cuvântul la răspântie, căutându-şi roua

într-o dimineaţă desculţă.