Când a rupt zăbala

se făcea că era amiază
soarele se pitise după casa cu horn înalt
și o bucată de cer
Grigore asculta Nessum Dorma
fumând gândul greu că Elena lui doarme
sub piatra albastră
priponit, calul odată sălbatic aștepta cu urechile ciulite
și nimeni nu-l alunga
rămăsese așa cu gâtul întins spre lume
o urmă de vinovăție
în ștreangul cât un leagăn fără stăpân
era pe înserat
când a rupt zăbala
și a mușcat din pământ
copitele plângeau sub el și 
m-am oprit să-l pictez în noaptea când n-am mai știut
cum să te iubesc.

Pe Tine

Pe Tine Te lăudăm
de la Buzău spre Maramureș
leagănul poeziei mele
o singură inimă
azi, când pădurile ard
și copiii ne plâng în vene
când ploile se zbat în cochilii de melc
și claustrofobi de sens
coborâm în salina durerii
azi, când pierdem și regăsim
respirația în genunchi la picioarele Crucii
azi, la moara cu apă sfințită în dor
de la un capăt la altul
hotar în hotar
o singură limbă
vorbită și plânsă
niciodată uitată
Pe Tine Te fericim
Maică în ochii blajini ai Iubirii
iubirea sfâșiind zarea
îmbrăcată în straie de lut
o singură suflare
și omul se mişcă în raiul
ca o promisiune pe care nu o vând nimănui
nici viselor închinate
cu fața în perna translucidă a fricii
așa Te mărim
și chipul din icoană
zâmbește imperceptibil
mâinii mele drepte
care atinge și doare.
Nu mai sunt eu
înăuntrul cochiliei
doarme poeta
cu fața spre răsărit
ca toate poveștile țesute
din poala raiului
alunecând tiptil
până devenim una.


Mihaela Roxana Boboc, 24 august 2019

Din zahăr și nisip

Să nu spui nimănui nimic
cum te-am pictat din zahăr și nisip
din praf dulce pe tălpi de pelerini
și pasul cel sculptat în flori de crini
călcând pe crengi și pe rugină
în noaptea care va să vină
iubita se lasă mângâiată
din creștet și până în moarte
de mâini sărutate de gând
să nu spui nu, nicicând
căușul palmei la gură pe alei
și prin zăbrele la fereastra cu zmei
nu cred o iotă în regrete
se pune praf de două degete
azi înăuntrul păpușii mute
mimează un scâncet paginile rupte
nu culeg vise întinse pe asfalt
când tu ramai în cerul de smarald
înec doar curcubeie pe-nserat
mă rog la râu încet, de am iertat
nu știu, să scot lumina din sân
pe dor să-l fac creștin, iar nu păgân
nu cred în rime prefăcute-n scrum
sau versuri albe când miroase-a fum
mai ține-n palmă un vers șchiop
să pară timpul un școlar miop
sărută-mi tâmplele zvâcnind, doi cocori
îngână un cântec de leagăn în zori
buzele pun pe umărul drept un semn
clavicula macină dorul în lemn.

Povestea cailor

08 pm
ascult Charles Aznavour
atentă la mimica artistului
în pauzele dintre respirații
încape un poem

09 pm
copiilor
le citesc povestea cailor ciupind din palma întinsă a războiului
și chiar la ultima frază plâng odată cu animalul iertării devenit albastru
în clar de lună
citesc printre gene
cum se numește femeia
sieși casă
sieși poezie
mâine va ploua cu lumină
mâine ne va găsi ropotul cailor
îmbrățișați
pe hârtie.

10 pm
Citesc atâta durere că nu știu unde încape
viață după viață
în matrioșca cu povești
clovnii rup cu nesaț cortina
frica mușcă brațul neodihnit
dacă mă așez la rădăcină
înfloresc pe un ram
rupt din claviculă.

11 pm
Inima femeii rotește ceasul din turn
spre miezul nopții
destram visul prins în două dimensiuni
pentru că nimeni nu scrie despre drumul înapoi
în sine
despre vindecare și plaga închizându-și ochii
ultima oară 
o copilă bolnavă de cancer spune că nostalgia este iubirea care rămâne
o cred
pe chipul mamei 
citesc epuizarea

...
dacă am scris despre asta
devine mai ușor
să îmblânzesc cai albi și negri
culorile dorm în cutia de lemn
la un loc cu iubirea.

That blue little sparrow

That blue little sparrow beyond the shutter
trying to catch a moth wing
what a delusion to think that love
is a bite of wind
or maybe this watercolor fits
into a morning spoon
how I love each sign
heaven gives, heaven takes
away from us
how you throw away each smile
and call it faith
how I fit into the blue sparrow's heart
and melt
into the soften yellow despair
don't catch the falling leaves
let them heal the painter soul
my soul
as if light catches your shadow 
and let it be.

Eva

Plouă în gustul verii. Iubirile adânci
au rămas nescrise.
Eva își pipăie viața în sânul drept
și nu găsește nimic afară de
o aglomerare de celule vinovate. 
În schița lui Picasso femeia are ochi de lut și doare
cubul odată întors pe toate fețele nu poate fi înstrăinat
te absoarbe ca o sugativă peste care în joacă
pictorul a risipit umbre
n-am mai pictat de-o vreme
petunii prind rădăcini în noua casă
viermi albi se înfruptă din ploaie și pași
purtați metodic pe strada Unirii
colț cu Viitorului
nimic al meu
afară de câteva cuvinte
stropi de culoare
și un pumn de vise.

I-am spui Evei să mai stea în prag
așa cum pipăia chimonoul galben
de mi s-a făcut dor de soare
și de mama dospind pâinea
cu mâinile albe.

Ploaia roșie a Cappadociei - partea a VI-a - Jurnal de călătorie

Este 15 mai 2019. Îmi este greu să mă întorc la această zi și doar azi simt că aș putea să o fac.
De aceea am sărit peste alte amintiri și vizite petrecute ieri. Aseară a fost o seară tradițională turcească la unul dintre restaurantele cu tradiție din Urgup și încă nu ne-am revenit din oboseală. În excursie, oboseala îmbracă totuși cămaşa albă a pelerinului însetat de mult, tot mai mult. Nu ținem cont nici de ora crudă de trezire, nici de alte impedimente, care țin de structura celor prezenți. Este 4 dimineața și pornim în microbuz spre locul de unde vom zbura cu balonul. Cappadocia este fără îndoială un câmp mitic, unde cresc forme greu de deslușit și imaginat. Cresc și coboară, se avântă în cer pentru ca apoi să coboare în lutul ars de soare și timp.
Am ajuns pe platoul de unde, rând pe rând, baloanele cu aer cald se umflă ritmic. Am emoții de școlariță. Simt în piept acea arsură și furnicături mici în palme ca atunci când mă îndrăgostesc.
Balonul nostru este gata. Portocaliu cu albastru, cel de alături este alb cu roșu. Îmi imaginez cum urc, trădez distanțe și noduri. Suntem ajutați să urcăm în nacela împărțită în doi ori patru pereți despărțitori. Vom fi douăzeci și opt de suflete în zbor.
Zbor împreună cu dragostea căzută din cer. Zbor și odată cu răsăritul, simt că înfloresc. Că nu mai ating nimic material și nimic nu-mi aparține. Că nici zâmbetul tău nu a fost vreodată al meu. Nici gura. Nici ochii nu m-au privit. Mă simt în siguranță, deși nu am fost niciodată mai expusă. Expusă în piața gândurilor, cu vântul în plete și soarele în ochi. Nu plâng, nu la modul în care să observi. Este uimirea modului cum plutesc și obiectele devin mici. Baloanele se depărtează și stâncile devin puncte. Sunt laolaltă cu cerul și pământul este doar un vierme care se târăște.
Adun în ochi atâtea imagini. Baloanele se văd în zare, mai sus sau mai jos. Unele par că se sparg de stânci. Tresărim involuntar. Dar nu. Ele plutesc mai departe.
Câțiva fluturi se lovesc de portocaliul balonului și zboară mai sus, atrași de căldură. Nu credeam să fie fluturi atât de sus, dar uite că îndrăznesc. 
Toată plutirea a durat o oră. O oră în care am simțit cum iubirea mi se scurge din palme și prin tălpi s-a întors întru ale sale. 
Acum știu că pot să iubesc și să fotografiez iubirea cu spatele la mine. 
Restul sunt imagini și stări care se îndepărtează încet de mine, deși a trecut un pic mai mult de o lună de când m-am întors. Dar timpul se dilată sau se comprimă, după cum inima aceasta pompează sângele prin artere. 
Am învățat să dau drumul mâinilor și să nu mă uit în jos. Ce te aștepți când urci în balon cu iubirea? Va pluti odată cu tine. Te va îmbrățișa pe ascuns. Și îți va da drumul din vârf. Te vei strivi de stânci, inevitabil. 
Orice cădere este în sine înălțarea din inerție. Și am trăit să-ți spun că după tine există poezie. 
Frica diminuează bucuria, până o face mică de încape în buzunar. Frica de moarte, de spații închise, de înălțime, de alunecare, de iubire, de oameni sau orice altă frică ne face accesorii la buzunarul timpului. 
Dar privind balonul care aterizează în același loc și timp de unde a plecat, știu că tocmai faptul că suntem atât de vulnerabili ne face atât de frumoși.
Că toată această călătorie spre nicăieri este de fapt drumul prin noi înșine. 
Înțelegi, desigur, cum ți-am dat drumul, știind că mă voi întoarce. 

poem de nu-ma-uita

bună dimineața,
cireșar
gustul tău se ascunde
în grădina cu micsandre
am pus albastre file
tupilat după soare
gândul mi-o ia înainte
și râde tandru
port la tâmple o toamnă
te port pe buze
un cântec
și acela nu / din leagăn
viața se dă de-a dura
prin iarbă
melci fără casă
cos pânze
azi râd și lacrimile poartă dinți
de ce
trăiesc prin fân cosit
și plouă
de ce
pun flori și mor
pe tâmplele mele
de ce creioane curg
în șterse acuarele
și cireșaru-mi doarme
în vene lungi poeme
iubirile se duc pe firul verii mute
zâne gânguresc a ploaie
și strămută
poveștile se țes doar lângă râu
cum aș vrea să-ți țin
cuvintele în palmă
să le strecor în sân
și la urechi cireșe
punând iubirii frâu
te scriu din ce-a murit
și este
te scriu din lut și sfânt
rămășag pun verii
lacome să-mi lase
o punte pe care să mă-ntorc
din când în când
acasă.

Mușcând din oase

suntem rododendroni
abia înflorind în acest cireșar
ne suntem abandon
stâncile sărută cerul 
între noi
pașii calcă moartea până devine bujor
galben și sfânt
cum sunt toate iubirile
lăsate să ațipească la umbra rece a poeziei
cum eram
înainte să-mi intri în vene
dorul ucide în timp ce dormi
altcineva se trezește cu demonul flămând
și ucide
ucide
să trăiască.

Drumul e plin de cărăbuși
se urcă încet
părul mi se lipește de ceafă
nu simt nimic
nu mai simt
genunchii zdreliți de iubire s-au vindecat
trosnesc la coborâre și doare
până devine ușor
ușor de suportat
sufletul 

Am zis că nu mai scriu
zâmbesc 
nu știu să renunț 
nu știu să scriu
mâzgălesc cuvinte și plâng acuarele
te mușc de brațul drept și iese poezie

Știu că e ultima oară când te strâng în brațe
la fel cum am știut să strâng în suflet
pragul casei
și cancerul mușcând din oase.

Semănăm insuportabil
cu moartea 
când ni se face frică
frică
de noi.

Noaptea-mi va călca pe urme
și va acoperi cerul cu lut
cochilia rămâne goală
melcul agonizează galben
mori, dragul meu
cu buze de cireșar
în lemn sculptez vise și mâini
clavicula dreaptă macină dorul
până iese lumină

halucinant de vie
mâna tatei
visul rotund
ca un pântec de femeie
cu două inimi
simt dedesubt
relieful cunoscut pe care-l pipăi
în orb
iubesc
ucid să iubesc
orfanul din mine

lumea se clatină în copite de cai
aurul destramă 
drumul spre tine
pictorii mint
dincolo e deșert de culoare
și nicio umbră

ce să fac
cu mâinile 
când nu ating metafore
caii nechează în ziua subțire.

Pentru nopți albastre

Ucidem iubirea
o sugrumăm încet cu fir de mătase
să nu iasă pic de sânge
roșul tulbură apele
aduce aminte de viață și viața e mereu un zimbru
vânat în deșert
au înălțat steagul și privind la cel pe care l-au împuns
acopereau fața iubirii
cu pumnii în piept
chirciți și niciodată sătui
luați leșurile
aliniați-le după soare
pe pământul ca un pântec
neiubit de mamă
nu lăsa semne 
nici porți pe întuneric
văd aievea poetul și
Dumnezeu s-a născut în exil
cu dorul plângând pe umăr
e liniște
odată cu prima respirație
în apa amnezică
pictează un înger
pictează-mă tu
înainte.