Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

joi, 16 martie 2017

Marș pentru viață

Sunt unul dintre copiii "întâmplați" ai acestei țări.  Nedorit e un termen prea dur. Iar despre mama, nicio atingere de vânt nu-i poate clătina icoana din inimă. Pentru grija și sacrificiul ei, sunt azi aici și pot scrie și altora.
Se spune că fiecare copil se naște cu o pâine în mână. Eu cred că fiecare copil se naște cu o misiune. Puțini înțelegem de ce. Câțiva, mai binecuvântați, poate spre sfârșitul vieții, începem să pricepem câte ceva.
Ultimul articol de pe blog a vorbit cu durere,  atât cât am avut puterea să o fac, despre înmormântarea Teodorei. Aproape 100.000 de oameni au citit și au plâns odată cu familia ei. Un oraș al cuvintelor, mâinile voastre au ținut lumânări aprinse în suflet pentru ea.
Ne însoțim adesea întru moarte, ne ținem de mâini, ne consolăm, îmbrățișăm pe cei rămași, în tăcere. 
Totuși ne însoțim prea puțin întru viață, întru naștere și întru bucurie.
Dacă copiii nenăscuți, de la revoluție încoace s-ar întoarce la viață, am avea o Românie nouă.  Oare care ar fi mesajul lor pentru noi, cei care am avut șansa să trăim acum și aici? Oare ce simte un copil, pe unii ajută să îl numească făt, când fiecare organ și membru e aspirat în neant?
Ne agățăm neputincioși de ziua de mâine, privim spre un viitor incert, ne căinăm pentru orice, ne împovărăm cu griji inutile, când de fapt nu controlăm nimic. Nu ne putem amâna moartea, nu putem cere un alt anotimp pentru toate lucrurile neînfăptuite. 
Viața e în mâinile copiilor noștri. Ei ne țin temelia sufletelor,  ei ne sunt cei mai buni profesori. Să nu ne amăgim, nu îi învățăm noi pe ei iertarea și iubirea necondiționată, ci ei pe noi. Redescoperim lumea prin ochii lor și poate, cândva,  vom învăța să ne iertăm și pe noi înșine. 
Până atunci, voi păși în marșul pentru viață, cu convingerea că dincolo,  frații mei nenăscuți m-ar ține de mână și ar respira întâia oară alături de mine.


sâmbătă, 4 martie 2017

Înmormântarea Teodorei

Un sicriu alb, o cruce albă, trandafiri albi și sufletul ei, mai alb decât toate la un loc...
Teodora stă în mijlocul capelei, înconjurată de sfinți. Părinții ei plâng neconsolați. Capela e plină de tineri. Afară, curtea e iarăși plină. Câteva sute de oameni au vegheat azi la căpătâiul ei și au condus-o pe ultimul drum. Pe fiica Buzăului, pe fiica Domnului, pe cea care și-a trăit viața aproape de oameni. Aproape de nevoile celor în suferință. Opt preoți au oficiat slujba înmormântării. Uneori vocile lor se frâng, lăsând cuvintele aproape șoptite. 

În cuvântul de la sfârșitul slujbei, un preot își cere iertare că îndrăznește să le adreseze cuvânt părinților care și-au pierdut singurul copil. El are cinci copii în viață și simte că nu-i poate consola. Îi numește apoi pe alți părinți ai Buzăului, care au pierdut unicul copil și încă respiră. Sunt unii, spune el, care și-au întors fața către Dumnezeu și au transformat pierderea copilului în lecție de viață. Ajută și consolează pe alții aflați în suferință. Oamenii din capelă plâng nemângâiat.

Ia cuvântul profesoara de istorie a Teodorei, care vorbește printre lacrimi despre implicarea ei în actele filantropice pe parcursul anilor de liceu și ulterior. Ne aduce aminte că Teodora înseamnă dar de la Dumnezeu. Îi mulțumește acesteia pentru tot. Plânge. Oamenii din capelă plâng și ei.
Un vaiet alb înconjoară locul. Se împart prosoape albe, se împarte suferința în pachete mici.
Lumea aplaudă când sicriul Teodorei părăsește capela. S-au obișnuit să o aplaude pe cea care a îndrăznit atâtea în numele lor. Mama Teodorei devine mama tuturor și e îmbrățișată pe rând de copiii Buzăului. Se merge încet, călcând cu grijă pe străzile orașului. E o tăcere cuminte, o tăcere care nu are nimic de-a face cu resemnarea. E o demnitate care rupe cerul în două. Tinerii își oferă brațul lor celor din jur, se țin de mână și merg spre cimitir.

Ajungem la cimitir spre orele trei ale după-amiezii. E o zi blândă, cu soare primăvăratic. Deasupra gropii, mama Teodorei împarte viața unei alte tinere. Îi oferă un ghiveci cu flori și îi spune să nu o uite pe cea alături de care a copilărit. Trandafiri albi curg din mâinile mamei spre groapa unde sicriul Teodorei se ascunde în mormânt. Plânge neconsolată. Deși spațiul e strâmt, mulțimea înconjoară locul. Ne strângem unii în alții. De acolo unde sunt, mama Teodorei stă cu fața la mine și e frumoasă ca o sfântă. Tatăl ei o îmbrățișează cu privirea și îi spune ultimele cuvinte fiicei: Să ne chemi când ai nevoie de noi, să ne chemi! Se îmbrățișează într-un cadru de rămas-bun. Plâng. 

Un tânăr frumos, despre care oamenii din jur spun că e iubirea Teodorei, alături de care avea planuri mari și tot viitorul în față, plânge și aruncă primul pământ peste groapă. Apoi presară trandafiri albi. 
Alți tineri vin din spate și aruncă flori peste groapă.  Lumea aplaudă îndelung pentru ultima dată...
Noi vom merge către casele noastre și ne vom mângâia unii pe alții, că avem copiii sau familia aproape. Adevărul e că nu știm cât durează această fericire aparentă. Mâine oricare dintre noi poate fi în locul părinților Teodorei. Sunt oameni despre a căror suferință nu știm nimic. 

Închidem de multe ori ochii, schimbăm canalul sau pagina on-line atunci când un caz umanitar ne e prezentat. Poate înălțăm un gând pentru sufletul aceluia în suferință. Sau donăm doi euro. Sau mai mult. Dar în cele mai multe cazuri nu facem nimic. 

E ceva în privirea fiilor și fiicelor Buzăului, care-mi spune că generația aceasta va schimba fața lumii. O va întoarce spre noi înșine, spre valorile din suflet și ne vom naște altfel ca popor. Poate din rândul colegilor Teodorei se vor ridica tineri care vor lupta pentru un sistem de sănătate sănătos. Unul care să lupte cu infecțiile generate de indiferență. Unde oamenii vor avea șansa la viață și recuperare. Și astfel, mâine, o nouă Teodora va supraviețui sistemului pentru că azi noi am lăsat la mormântul Teodorei promisiunea că vom lupta împreună.


Sursa foto: http://www.avantaje.ro/articol/studentii-de-la-drept-o-plang-pe-teodora-tudose-au-facut-un-filmulet-comemorativ-impresionant

miercuri, 1 martie 2017

laotong (să scriu despre tine e o dependență asumată)


femeile laotong știu că viața e o adiere de dor
își țin în brațe sufletul îl legănă în nopțile cu lună
picioarele lor mici răzbesc prin suferința scrisă într-un evantai
femeile știu aproape totul despre copiii lor
despre tabieturile bărbaților și despre torsul cuvintelor
când dimineața se așază între inimă și cuget
mai beau o ceașcă de ceai în iatacul înțesat cu speranțe și pânze
altfel scrierea lor respiră
ca o icoană pe care o strângi la piept până te doare
și tu mă dori când simt că anotimpul trece prin poemele mele
răzvrătindu-se din ce în ce mai tare
au ajuns târziu la mine necuvintele
cu gândul că evantaiul se va deschide într-o zi
mă agăț de umerii unui Dumnezeu blând și aștept
poemele să-și ridice silabele de pe chipul femeilor
pe care le-am iubit
fiica mea va alerga liberă
va îmblânzi caii din suflet la porțile orașului
mama țese o pânză din rugăciuni și așteaptă ora când toate ale pământului dorm
cerul iese din matcă și mâinile ei îl primesc
mama mamei mele doarme un somn cât toți anii mei
nu știu dacă e mult știu că inima ei bate înlăuntrul meu și uneori tace să-l aud pe Dumnezeu
e vremea semănatului
femeile îngroapă cuvintele și ce rămâne lasă hrană păsărilor care ciupesc zorile
scriu de parcă am adunat la râu toate durerile lor într-o albie
spăl fața femeilor mele le sărut ochii și aștept.


© Mihaela Roxana Boboc - grafică: Prelungirea visului




vineri, 24 februarie 2017

liturghii de rouă


într-o lume a bărbaților

femeile brodează batiste din suferință
șterg cu ele ochii pruncilor
mizeria zilei
și nimicurile pe care nu și le spun
lasă
mai e un mâine care atârnă de limba cuvântului
oftatul iese independent de mărimea batistei
femeia urmează traseul de la inimă la minte
conștiincioasă șterge pantofii durerii
oferă zâmbete
iluzii 
vinde tot ce i-a rămas copilului
care așteaptă o oră doar pentru el
seara o găsește tăcută
în brațele muzei
unde visul se plimbă dintr-un poem într-altul
și mângâiată pe creștet
copilăria adoarme la sân.

Într-o lume a bărbaților 

copleșitor de monocromă
femeia își aplică fardul peste neputință
scoate din geantă rujul
și pictează vitralii în mijlocul pieței
mirată lumea mai scoate din piept o fereastră
ea-și aruncă gândurile
peste bord
deși nimeni nu sare să-i salveze anotimpul
în fond viața e spectacolul la care nu plătești bilet
un voluntar între pasențele vidrei
respiră întâia oară fără mască.

într-o lume a bărbaților 

femeile îngroapă pe morții lor
în zori aprind liturghii de rouă
cuvântul se rostogolește pe obrajii pământului
din care am fost luați
iar ele, femeile aceluiași anotimp
tămâiază regrete
adună bănuți de afecțiune și împodobesc cu ei Crăciunul copilăriei
când mama era o punte între cer și țărână
și nimeni nu se întreba de ce
din părticele de memorie
femeia mea devine liturghie.



totul curge firesc 

bărbații neamului meu plâng pe ascuns
își cară în spate copiii 
până când tălpile lor ajung pe aceeași linie cu viața
bărbații mei își cară fricile cu gurile legate
mărșăluiesc apoi prin lume
și grijile lor se strâng în baticul femeii
care împletește nod pentru fiecare mort din sufletul ei
îi recunoști în zâmbetul evei
pentru care mărul e sărutul la limita imaginației
femea își recunoaște bărbatul
în dimineața flămândă
când el taie o pâine aburindă
 și presară sare din rănile nevindecate.















duminică, 19 februarie 2017

arunci cuvintele în cer

Punctul care doare
se desface în atâtea silabe până strigi poezie
deja ți-a furat emoțiile vers cu vers
devin altă femeie
nici mai bună nici mai calmă
doar altfel
aștept nopțile să pot scrie despre tine
cel care citești printre rânduri 
crezând că mă cunoști 
mi-ar plăcea să ne privim în ochi să vezi o față pe care n-o vei găsi în poem
aici vocea sună cu ecou același care prelungește vocalele unui te iubesc anacron
e timpul să plec dintre cuvinte spre alte semne că Dumnezeu vorbește din văduvia cerului
oamenii se cunosc din reacțiile lor la frică
când pleci din mijlocul lor și iei cuvintele pe umeri
muțenia lor se preface în stâncă și rămân așa holbându-se unii la alții
literele se risipesc în pământul din care am fost luați
te-am citit mult până să-ți scriu cum
arunci cuvintele în cer și praștia are efect de bumerang
poetul fuge de lume dar lumea intră în el ca-ntr-un culoar 
unde-ți lași câteva minute haina
te încălzește la pieptul plin de emoții
din care pleci nelăsând nimic
ale tale sunt nopțile când privești luna din ochean 
copilul îți zâmbește știrb și te iartă
pentru orele când ai lipsit crezând că viața se ridică din altceva 
păpădii albe plutesc între tine și el
vei sufla cerului diminețile și ce rămâne aduc în poemul dintre noi
e cineva aici
zăpada se așterne peste bezna zilelor și nu mă tem.


sâmbătă, 11 februarie 2017

Poeme nerostite - Ziua din colivie


Motto: am o mie de motive să te scriu în miile de spaime care se transformă în

femeia cu o mie de motive să trăiască

e în mine ceva ce nu e al tău nici al meu
e al femeii din șoaptele nopții
eu modelez lutul pe care ea îl frământă cu tălpile pline de poezie
vor crește flori de colț acolo unde n-am îndrăznit să urc
aștept să-mi recunoști
mâinile care îți dezleagă furnicăturile din palme
sau poate paginile captive în ceasul care se destramă
odată cu femeia și anotimpul sărat

Dumnezeu pășește pe suflet și spune zilei din colivie să iasă în mulțime
ziua ascultă și rupe tăcută hainele indiferenței
picioarele mulțimii ating cerul și pământul bea din luna prinsă în poem
pâlcuri vineții trăiesc încă din umbra poveștilor
se hrănesc amorf și brațele lor ceartă cuvintele
pentru că dor și nimeni nu are nevoie de suferință
copilul iese din mijlocul lor
privește tălpile și umerii dansând ca o nălucă
unde mergem, tată?
nicăieri, răspunde vocea vineție
și noaptea împinge umerii copilului înapoi în beznă.

femeia poemelor mele nerostite ține copilul strâns în brațe
îngână un cântec de leagăn și vocea i se pierde într-un hohot crud
pesemne a uitat să coboare visele din nuc
mâinile tale o cuprind la mijlocul întrebărilor
rămase orfane.

Orfan nu e cel fără mamă sau tată
e cel fără de țară când dumnezeul dinăuntru tace
se aud susurând demonii apelor se aud lacrimile aceluia căzând în râu
ca bănuții văduvei în paginile unei biblii
așa te-am cunoscut când pe fundul sufletului mai era doar o monedă 
și aceea nu era aur sau argint
era poem și poemul creștea din nimic
până nu s-au mai auzit izvoare sau văi curgând prin mine
ai pus luna înapoi în pahar și cerul se vedea curbat de acea înțelegere 
când doi prieteni își dau mâna înaintea morții și ochii lor îmbrățișează stânjenit
anotimpul pierdut în silabe atât de mici 

copilul femeii mele le știe
copilul poemelor mele nerostite întinde cerul aidoma unui curcubeu
zăpezile curg din pleoape 
și nu mă tem.


















vineri, 10 februarie 2017

spovedania oaselor

Dumnezeu face ce face
și dezgroapă oasele morților mei
șapte ani de durere
alții șapte care încotro
pe strada aceasta numită ironic
viitorului
o românie absurdă alege parlamente înrobite
sfinții merg pe asfaltul peticit
în Buzăul martir
spovedania oaselor scoate lacrimile de sub pământ
chiar și acum
în ceasul morții țara mea
cu limba scoasă
își strigă copiii
pumnale înfipte în umerii credinței mele
doamne
am făcut cale întoarsă
din umbra suferinței am croit poeme fără mâneci
să zboare liber printre cruci
Ana n-are mere
are vise frânte în diminețile bolnave
când merge în cimitir ca-ntr-o poveste numai de ea știută
și te iubește pe tine
cel care scoți lumina din întuneric fără să te arzi
altfel țara mea e o păpușă kinetică
se zbate pe mare cu mâinile legate
din piept ies șerpi sticloși
și moise a încremenit între degetele lui michelangelo

înainte să te cunosc credeam că pot ascunde timpul
acum cuvintele fac implozie
din ele va ieși o madonă mistuită
și rugul se va stinge încet
la a treia strajă a dimineții

Dumnezeu face mir
din spovedania oaselor
oamenii se întorc la casele lor
aprind lumânări pentru sufletul morților
țara mea leagănă viitorul
cu mâinile legate
mă leagănă
tu.










vineri, 3 februarie 2017

Scrisoare deschisă către buzoieni

Buzău, eu am învățat să strig dragostea în versuri și nu ura, dar acum cuvintele se apără de noi înșine și ne cer socoteală. 

Buzău, eu m-am născut și am crescut aici și am ales să mă întorc la tine pentru că am vrut să fac diferența. 

Orașul meu, te-am apărat de ura celor care nu mai încap în tine, în străzile și trotuarele tale găurite, în canalizările urât mirositoare, în sictirul aleșilor sa te reprezinte, în ineficiența sistemului, în sărăcia fiecărei zile.

Buzău, eu am crezut în tine și am scris despre oamenii tăi frumoși și onești, dar acum te trimit în stradă să îți aperi numele de oraș martir.

Buzău, tu ai un cimitir al eroilor despre care nu vrei să mai știi nimic, ai oameni care s-au sacrificat ca tu să exiști și să ne reprezinți cu onoare și cu cinste în fața României. 

Despre tine se scrie ca ești un oraș amorțit, înroșit în propria obediența față de un sistem care nu te mai reprezintă. Și taci!

Buzău, tu ești plămădit din tinerii aceștia frumoși, pe care ți-e frică să-i vezi crescând și purtând cu demnitate apartenența la acest neam.

Buzău, eu te-am văzut cum crești și nu te-am lăsat să dai înapoi. Sutele vor deveni mii și miile vor aduce demnitatea înapoi pe stema țării, alături de sutele de mii de oameni din străzile țării. 

Buzău, tu ai văzut toate cele întâmplate și ai ales să dai din umeri, spunând că ai lucruri mai importante de făcut și că acesta nu este războiul tău. 

Dar este! În fiecare zi când mergi la școală, la serviciu, sau oriunde la ai tăi, mergi pe drumul spre o Românie a valorilor inversate. Unde hoția este la rang de cinste și invers!

În câteva zile nu va mai fi o Românie. Va fi o caricatură ieftină a unui partid care a supt de la sânul tău valoarea, inteligența, puterea, bunul simț, credința și te-a lăsat flămând și gol în fața tuturor. 

Tu, cel care spui că nu este lupta ta, că până la urmă tot ei decid cu sau fără tine, află că tu faci diferența! 

E orașul tău, e țara ta, e realitatea în care trăiești. Tu ești Buzău și Buzăul ești tu! Cel care te zbați în propriile gânduri și probleme și porți oboseala zilelor permanent pe față. Tu, care ai încetat să crezi, ai obosit să speri și trăiești de pe azi pe mâine. 


Adu viața cu tine în stradă și ține capul sus! Strigă, plângi, huiduie, fluieră, fă orice te ține demn, dar nu rămâne indiferent! 

vineri, 27 ianuarie 2017

Cineva ascultă plânsetul

am citit ”Atrocitățile fericirii” într-un cimitir. Nu oricare
unul care adună eroii neamului sub același acoperiș
cu frunze de castan mângâindu-le frunțile asudate
cu spaimele încăpându-le în raniță odată cu pozele mâncate de carii
de timpul care nu iartă nimic
uneori plâng citind poeme pe brațul unei cruci care nu-mi aparține
nici mie nici altcuiva
stă doar acolo în bătaia ploii și ține pământul cu mâinile întinse
uneori în nopțile fără lună un Hristos coboară dinspre cetate
și bate
din mâini îmi curg cuvinte sau poate șoapte abandonate scriu
pe coaja unei castane și nu mă mai doare
să spun te iubesc să cer o oră tăiată din lungul șir de mătănii
și ocrotind în palme lumânarea
o așez pe mormintele a doi părinți
care nu-mi aparțin
tata doarme într-un alt cimitir cu vedere la munte
e învelit în liniște și are la cap oasele bunicii
iarna plânsetul se aude altfel
ca dintr-o cămară claustrofobă inima mea
cât un snop de zăpadă bate
toaca se pierde prelung printre fulgi
ce lume caldă e cimitirul și cum l-aș pomeni pe tata
din mijlocul cuvintelor nerostite
cineva ascultă plânsetul femeii
cineva mă dezgroapă
plângând.


Poetului Lucian Mănăilescu 





marți, 24 ianuarie 2017

Poeme nerostite (I)

nopțile sunt călugării gândurilor
păzesc liniile dintre podul palmei și lumea nescrisă
epistole vii - copiii fug
pe câmpia albă a durerii străbate un poem
cu nume de sfânt
așa se scriu cele mai frumoase versuri
când între tine și Dumnezeu se țes doruri
roua vine să miruiască pământul
în miile de spații dintre noi secundele respiră
odată cu zăpada mi-am îngropat teama
curg înapoi spre copilărie
mama îmi dezleagă caii din suflet
și plâng odată cu tine
sora mea doarme în trupul dimineților
are mâinile prinse în poem
și doare îmi spui
doare să privesc spre soarele din colivie
să îl simt plecând cu mâinile în buzunare
goale toate sunt părinte
afară de copilul tău care plânge
silabe orfane
în vers și culoare
în taină șevaletul cu epilog
scrie poemele ioan(ei)
pe buza pământului o bucată de cer curbează timpul
mama mă dezleagă de mine
îmi aduce anafură și vin mereu prea târziu
să plimb câinii vagabonzi ai tinereții
printre șinele de tren
doar tu
în cimitirul cuvintelor mele.