arunci cuvintele în cer

Punctul care doare

se desface în atâtea silabe până strigi poezie

deja ți-a furat emoțiile vers cu vers

devin altă femeie

nici mai bună nici mai calmă

doar altfel

aștept nopțile să pot scrie despre tine

cel care citești printre rânduri 

crezând că mă cunoști 

mi-ar plăcea să ne privim în ochi să vezi o față pe care n-o vei găsi în poem

aici vocea sună cu ecou același care prelungește vocalele unui te iubesc anacron

e timpul să plec dintre cuvinte spre alte semne că Dumnezeu vorbește din văduvia cerului

oamenii se cunosc din reacțiile lor la frică

când pleci din mijlocul lor și iei cuvintele pe umeri

muțenia lor se preface în stâncă și rămân așa holbându-se unii la alții

literele se risipesc în pământul din care am fost luați

te-am citit mult până să-ți scriu cum

arunci cuvintele în cer și praștia are efect de bumerang

poetul fuge de lume dar lumea intră în el ca-ntr-un culoar 

unde-ți lași câteva minute haina

te încălzește la pieptul plin de emoții

din care pleci nelăsând nimic

ale tale sunt nopțile când privești luna din ochean 

copilul îți zâmbește știrb și te iartă

pentru orele când ai lipsit crezând că viața se ridică din altceva 

păpădii albe plutesc între tine și el

vei sufla cerului diminețile și ce rămâne aduc în poemul dintre noi

e cineva aici

zăpada se așterne peste bezna zilelor și nu mă tem.