Înmormântarea Teodorei

Un sicriu alb, o cruce albă, trandafiri albi și sufletul ei, mai alb decât toate la un loc...
Teodora stă în mijlocul capelei, înconjurată de sfinți. Părinții ei plâng neconsolați. Capela e plină de tineri. Afară, curtea e iarăși plină. Câteva sute de oameni au vegheat azi la căpătâiul ei și au condus-o pe ultimul drum. Pe fiica Buzăului, pe fiica Domnului, pe cea care și-a trăit viața aproape de oameni. Aproape de nevoile celor în suferință. Opt preoți au oficiat slujba înmormântării. Uneori vocile lor se frâng, lăsând cuvintele aproape șoptite. 

În cuvântul de la sfârșitul slujbei, un preot își cere iertare că îndrăznește să le adreseze cuvânt părinților care și-au pierdut singurul copil. El are cinci copii în viață și simte că nu-i poate consola. Îi numește apoi pe alți părinți ai Buzăului, care au pierdut unicul copil și încă respiră. Sunt unii, spune el, care și-au întors fața către Dumnezeu și au transformat pierderea copilului în lecție de viață. Ajută și consolează pe alții aflați în suferință. Oamenii din capelă plâng nemângâiat.

Ia cuvântul profesoara de istorie a Teodorei, care vorbește printre lacrimi despre implicarea ei în actele filantropice pe parcursul anilor de liceu și ulterior. Ne aduce aminte că Teodora înseamnă dar de la Dumnezeu. Îi mulțumește acesteia pentru tot. Plânge. Oamenii din capelă plâng și ei.
Un vaiet alb înconjoară locul. Se împart prosoape albe, se împarte suferința în pachete mici.
Lumea aplaudă când sicriul Teodorei părăsește capela. S-au obișnuit să o aplaude pe cea care a îndrăznit atâtea în numele lor. Mama Teodorei devine mama tuturor și e îmbrățișată pe rând de copiii Buzăului. Se merge încet, călcând cu grijă pe străzile orașului. E o tăcere cuminte, o tăcere care nu are nimic de-a face cu resemnarea. E o demnitate care rupe cerul în două. Tinerii își oferă brațul lor celor din jur, se țin de mână și merg spre cimitir.

Ajungem la cimitir spre orele trei ale după-amiezii. E o zi blândă, cu soare primăvăratic. Deasupra gropii, mama Teodorei împarte viața unei alte tinere. Îi oferă un ghiveci cu flori și îi spune să nu o uite pe cea alături de care a copilărit. Trandafiri albi curg din mâinile mamei spre groapa unde sicriul Teodorei se ascunde în mormânt. Plânge neconsolată. Deși spațiul e strâmt, mulțimea înconjoară locul. Ne strângem unii în alții. De acolo unde sunt, mama Teodorei stă cu fața la mine și e frumoasă ca o sfântă. Tatăl ei o îmbrățișează cu privirea și îi spune ultimele cuvinte fiicei: Să ne chemi când ai nevoie de noi, să ne chemi! Se îmbrățișează într-un cadru de rămas-bun. Plâng. 

Un tânăr frumos, despre care oamenii din jur spun că e iubirea Teodorei, alături de care avea planuri mari și tot viitorul în față, plânge și aruncă primul pământ peste groapă. Apoi presară trandafiri albi. 
Alți tineri vin din spate și aruncă flori peste groapă.  Lumea aplaudă îndelung pentru ultima dată...
Noi vom merge către casele noastre și ne vom mângâia unii pe alții, că avem copiii sau familia aproape. Adevărul e că nu știm cât durează această fericire aparentă. Mâine oricare dintre noi poate fi în locul părinților Teodorei. Sunt oameni despre a căror suferință nu știm nimic. 

Închidem de multe ori ochii, schimbăm canalul sau pagina on-line atunci când un caz umanitar ne e prezentat. Poate înălțăm un gând pentru sufletul aceluia în suferință. Sau donăm doi euro. Sau mai mult. Dar în cele mai multe cazuri nu facem nimic. 

E ceva în privirea fiilor și fiicelor Buzăului, care-mi spune că generația aceasta va schimba fața lumii. O va întoarce spre noi înșine, spre valorile din suflet și ne vom naște altfel ca popor. Poate din rândul colegilor Teodorei se vor ridica tineri care vor lupta pentru un sistem de sănătate sănătos. Unul care să lupte cu infecțiile generate de indiferență. Unde oamenii vor avea șansa la viață și recuperare. Și astfel, mâine, o nouă Teodora va supraviețui sistemului pentru că azi noi am lăsat la mormântul Teodorei promisiunea că vom lupta împreună.


Sursa foto: http://www.avantaje.ro/articol/studentii-de-la-drept-o-plang-pe-teodora-tudose-au-facut-un-filmulet-comemorativ-impresionant