liturghii de rouă

într-o lume a bărbaților
femeile brodează batiste din suferință
șterg cu ele ochii pruncilor
mizeria zilei
și nimicurile pe care nu și le spun
lasă
mai e un mâine care atârnă de limba cuvântului
oftatul iese independent de mărimea batistei
femeia urmează traseul de la inimă la minte
conștiincioasă șterge pantofii durerii
oferă zâmbete
iluzii 
vinde tot ce i-a rămas copilului
care așteaptă o oră doar pentru el
seara o găsește tăcută
în brațele muzei
unde visul se plimbă dintr-un poem într-altul
și mângâiată pe creștet
copilăria adoarme la sân.

Într-o lume a bărbaților 
copleșitor de monocromă
femeia își aplică fardul peste neputință
scoate din geantă rujul
și pictează vitralii în mijlocul pieței
mirată lumea mai scoate din piept o fereastră
ea-și aruncă gândurile
peste bord
deși nimeni nu sare să-i salveze anotimpul
în fond viața e spectacolul la care nu plătești bilet
un voluntar între pasențele vidrei
respiră întâia oară fără mască.

într-o lume a bărbaților 
femeile îngroapă pe morții lor
în zori aprind liturghii de rouă
cuvântul se rostogolește pe obrajii pământului
din care am fost luați
iar ele, femeile aceluiași anotimp
tămâiază regrete
adună bănuți de afecțiune și împodobesc cu ei Crăciunul copilăriei
când mama era o punte între cer și țărână
și nimeni nu se întreba de ce
din părticele de memorie
femeia mea devine liturghie.

* 

totul curge firesc 
bărbații neamului meu plâng pe ascuns
își cară în spate copiii 
până când tălpile lor ajung pe aceeași linie cu viața
bărbații mei își cară fricile cu gurile legate
mărșăluiesc apoi prin lume
și grijile lor se strâng în baticul femeii
care împletește nod pentru fiecare mort din sufletul ei
îi recunoști în zâmbetul evei
pentru care mărul e sărutul la limita imaginației
femea își recunoaște bărbatul
în dimineața flămândă
când el taie o pâine aburindă
 și presară sare din rănile nevindecate.