Poeme nerostite - Ziua din colivie

Motto: am o mie de motive să te scriu în miile de spaime care se transformă în
femeia cu o mie de motive să trăiască

e în mine ceva ce nu e al tău nici al meu
e al femeii din șoaptele nopții
eu modelez lutul pe care ea îl frământă cu tălpile pline de poezie
vor crește flori de colț acolo unde n-am îndrăznit să urc
aștept să-mi recunoști
mâinile care îți dezleagă furnicăturile din palme
sau poate paginile captive în ceasul care se destramă
odată cu femeia și anotimpul sărat

Dumnezeu pășește pe suflet și spune zilei din colivie să iasă în mulțime
ziua ascultă și rupe tăcută hainele indiferenței
picioarele mulțimii ating cerul și pământul bea din luna prinsă în poem
pâlcuri vineții trăiesc încă din umbra poveștilor
se hrănesc amorf și brațele lor ceartă cuvintele
pentru că dor și nimeni nu are nevoie de suferință
copilul iese din mijlocul lor
privește tălpile și umerii dansând ca o nălucă
unde mergem, tată?
nicăieri, răspunde vocea vineție
și noaptea împinge umerii copilului înapoi în beznă.

femeia poemelor mele nerostite ține copilul strâns în brațe
îngână un cântec de leagăn și vocea i se pierde într-un hohot crud
pesemne a uitat să coboare visele din nuc
mâinile tale o cuprind la mijlocul întrebărilor
rămase orfane.

Orfan nu e cel fără mamă sau tată
e cel fără de țară când dumnezeul dinăuntru tace
se aud susurând demonii apelor se aud lacrimile aceluia căzând în râu
ca bănuții văduvei în paginile unei biblii
așa te-am cunoscut când pe fundul sufletului mai era doar o monedă 
și aceea nu era aur sau argint
era poem și poemul creștea din nimic
până nu s-au mai auzit izvoare sau văi curgând prin mine
ai pus luna înapoi în pahar și cerul se vedea curbat de acea înțelegere 
când doi prieteni își dau mâna înaintea morții și ochii lor îmbrățișează stânjenit
anotimpul pierdut în silabe atât de mici 

copilul femeii mele le știe
copilul poemelor mele nerostite întinde cerul aidoma unui curcubeu
zăpezile curg din pleoape 
și nu mă tem.