Din încrucişarea floretelor sentimentale
(Prefață)
Sub un titlu pe cât de frumos pe atât de emblematic
precum Cel mai frumos cântec vine pe furiş (subintitulat Poeme în oglindă), doi poeţi
buzoieni - i-am numit pe Tudor Cicu, un autor polivalent
veşnic efervescent, şi pe Mihaela Roxana Boboc, poetă de rară sensibiltate,
dublată de o la fel de înzestrată pictoriţă peisagistă - îşi
îngemănează numele pe o carte tulburătoare. Căutând un precedent pentru
asemenea mod de a scrie mi-a veni în minte volumul Versus pe care în anul 2003 îl publicau poeţii Mihai M. Macovei şi
Diana Deleanu-Iaşi. Nu se poate să nu amintim aici de ciclurile poetice de
dragoste, apărute prin diverse publicaţii, sub acelaşi generic sugestiv de Poeme în oglindă, sub semnăturile
Georgetei Resteman şi Ion Vanghele.
În chip absolut firesc, poeta e cea
care deschide volumul în care două suflete lirice pereche îşi caută echilibrul.
Cartea se constituie ca un duet liric sau, cum ar spune poetul Marin Ifrim,
trăitor şi el în oraşul de la Curbura Carpaţilor, ca un vals poetic de zile şi
mai ales de seri romantice îndelungi. Dialogul imaginilor coagulante nu-i deloc
străin, ca tehnică şi proces elaborativ, de cel din poemele nipone în lanţ,
îndeosebi de renga, practicate şi la
noi cu frenezie în primul deceniu potdecembrist.
Fiecare din cei doi autori amintiţi îşi
găseşte, în acest ceremonial, un partener căruia i se adresează cu dezinvoltură
sau, de la caz la caz, cu strângere de inimă. Ea: „mori într-un colţ din mine/
renaşti într-un poem/ la întâmplare” (Acolo
e iubirea). El: „Noaptea se întâmplă
uneori/ să-mi apari în poem/ ca un lac printre codrii albaştri/ şi visele tale
să fie ca lumânările aprinse/ deasupra lacului” (Se întâmplă să-mi apari în poem).
Ambii poeţi se raportează
programatic la relaţia pe care iubirea o are cu poemul, acesta din urmă
devenind depozitarul celei dintâi pe care se străduie s-o înveşnicească dincolo
de capriciile clipei. Poetul ridică inevitabil problema dăinuirii unei iubiri,
salvabile prin scris, ori dacă aceasta va rezista eroziunii timpului
implacabil: „dar sub zidurile pe care vor răsări între timp ciupercile/
frumoso, tu... mă vei găsi/ şi peste o mie de ani./ şi peste o mie de ani acest
cântec de dragoste/ îţi va pândi trecerea ta pe furiş/ spre coriodarele de
oglinzi cu iscoade şi iederă mărginind/ grinzile sub care mi-am lipit inima de
ziduri (şi nimeni nu va şti cum a fost” (Mă
gândesc că poate peste mulţi ani). În replică, poeta din care a fost extras
şi titlul cărţii, înclină să vibreze pe aceleaşi lungimi de undă mentală: „un
timp uitat îşi deschide larg ferestrele” (Cel
mai frumos cântec vine pe furiş).
Fiecare autor îl provoacă pe
celălalt şi, neîndoielnic, îl stimulează şi-l inspiră. Ea: „dacă iubirea e un
răvaş poposit pe mare/ ce mi-ai scrie să-mi alungi întunericul” (Crâmpei de nelinişte). Ea nu exclude
rătăcirea în acest joc al oglinzilor sporitoare de taină şi deopotrivă
contopitoare. Poetul se întoarce nu o dată la vârsta edenică a copilăriei când
viitoarea iubită nu era decât un vis ca, brusc, să constate, cu amărăciune, că
a trecut nu se ştie cum şi când, de capătul visului şi că realitatea e mult mai
crudă: „Aşa credeam... Mă atrăgea ninsoarea/ De mă visam, ba mac... ba lan de
grâu,/ Ceva... cândva, m-ademenea cântarea.../ Acum e vârsta, care-mi pune
frâu” (Vis de iarnă). Ea îi dă
dreptate conchizând că „poveştile se scriu/ din braţele copilăriei” (Flori de gheaţă). În egală măsură el
evocă aşteptarea febrilizată şi doldora de singurătate a iubitei (În singurătate). Poeta vorbeşte de o
fază nu mai puţin hieratică a căutării androginice (Crucea fără un braţ e doar o linie confundabilă cu viaţa).
Nu putea lipsi din recuzita lirică
a poetului tema atât de dragă lui, cea a povestirilor despre războiul în care
bunicul a fost prins fără voia lui (Nu
am mai apucat sfârşitul istoriei...). Interlocutoarea pune accentul pe
faptul că istoria nu se scrie de două ori: „bunicul cântă pe front/ carnea
zdrelită de ploaia de gloanţe/ nu cunoaşte alinare/ scrisorile se întorc în
peniţa care le-a scris/ precum pruncul în pântecele durerii/ ciori lacome/
despică zarea” (Istoria nu se scrie de
două ori). Amintirilor despre război
ale înaintaşilor li se adaugă cele despre vânătoarea la care tatăl îl lua cu el
pe viitorul poet. Poemul Era tot mai
iarnă, pare unul de inspiraţie labişiană. Neavând, probabil, în palmaresul
amintirilor sale personale şi o experienţă cinegetică, poeta îşi formulează
replica în chip eseistic cu bătaie gnomică: „singurătatea îşi înfige colţii în
grumazul dorinţei” (Aşteptarea a încremenit
odăile).
Absenţa, fie şi temporară, a celor
dragi, e suplinită, în viziunea poetei, prin poezie şi printr-o trăire
intensificată: „în mâna care se strecoară caldă/ pe umerii poeziei/ Dumnezeu a
aşezat o viaţă în plus/ pentru fiecare ceas fără tine” (Anotimpuri mă cheamă să le descalţ de umbre). Amintirile poetei îl contaminează pe poetul care încearcă o
eliberare prin chiar contopirea paroxistică întru durere cu cea care se
priveşte într-una şi aceeaşi oglindă textuală. „printre atâtea drame nemărturisite/
îţi cer/ vindecat de toate amintirile tale/ să fiu presimţirea ce cade ca o
lumină/ din lacrima ta într-a mea/prin lacrimile ce-ţi vor picura pe inimă” (Nu te opri...).
Într-o baladă, oricând şi oriunde
antologabilă, pentru atmosfera ei basmică, e vorba de Balada celui plecat de acasă, Tudor Cicu, concepe iubirea ca pe o
izbândă împotriva morţii. Replica nu întârzie să apară, desprinsă, parcă, din
eminesciana Floare albastră: „ia-mă
de mână până la hotarul înţelepţilor,/ le cer o zi doar a noastră/ în schimbul
unui anotimp între coperţile poeziei” (Simţi
viaţa dându-ţi târcoale).
Plecările iubitei sunt dureroase,
însă destinul se îndârjeşte să recupereze esenţa iubirii: „Suntem prinşi în
acest dans al ursitei/ sub clopotul uriaş al întâmplării./ Norocul meu,/ (ca
secera lunii pe cer)/ stă agăţat în privirea ta” (Plecarea ta, un imens zid al durerii). Însuşi Dumnezeu pare să ia
parte la încremenirea unui timp edenic: „Deşi, Tu, Doamne, mi-ai ferecat/ la
ieslea timpului până şi calul copilăriei./ Calul de dinaintea acestui somn prea
adânc” (Ce bine, ce bine ne stă nouă aşa). La rându-i,
această iubită avivează funcţia recuperatoare a visului: „Am visat că sufletul
tău mi se odihnea în palmă” (Meditaţia
dinaintea primei tuşe). Sau, mai mult decât atât, ea plonjează în increatul
pre-genezic şi se roagă ca devenirea amândurora să se întâmple un un alt traseu
karmic: „sub mâna ta ceasul costeliv doare/ întorci limbile la începutul
creaţiei/ când omul era tină infimă/ geneza devine punctul din care/ pasul
divin măsoară vieţi” (În fereastra
întemniţaţilor, I). Uneori eternizarea visului de dragoste e de preferat
oricărei treziri, chiar dacă acest vis se suprapune peste cel al morţii sau
devine identic cu ea, ca în replica cu acelaşi titlu pe care o dă poetul la
pagina 42. Pentru evocarea unor scene de dragoste, poetul se foloseşte de
imperfectul indicativ, sugerându-ne prin asta infinirea lor, jocul dintre comparé şi comparant, ca şi cel dintre real şi livresc/pictural, fiind unul
destul de subtil: „Îţi admiram linia sânilor perfecţi în mişcare.../ Un fel de
alunecare a lebedei pe apă./ Credeam, la vremea aceea,/ că zborul tău se
aseamănă cu înşurubarea/ unei patinatoare/ în aer” (În imaginaţia după care am jinduit). Prezentul indicativ joacă
acelaşi rol în optica poetei înrăgostite. „Tu nu zbori, ţi-am zis,/ Tu doar
patinezi printre iluzii,/ schiţezi curbe acolo ai pune punctul cuminte/
aşteptând un respiro.” (Cu umerii
pregătiţi de o nouă cădere).
Absenţa, solitudinea, aşteptarea şi
suferinţa sunt mereu potenţatoare de poezie. Iubita descinde deopotrivă din
vis, din amintirile unei adolescenţe timide în oraşul de la malul mării, sau
de-a dreptul din povestea care constituie textul lumii. Destinul, crede poeta,
şi-a jucat şi-şi joacă rolul său atunci când celor doi li se încucişează paşii
întru poezie (Şi l-am strâns în pumn).
Nu e, însă, exclusă nici existenţa unei frontiere de netrecut între realitatea
unuia şi visul celuilalt. Ipoteza lirică e emisă de poetul pe care îndoiala îl
vizitează şi-i strecoară în suflet un sentiment de zădărnicie: „Visează,
copilă, că-n sufletul tău/ Ah! Nimic nu mai pare a-ţi fi inamic/ Te-aş îndrăgi,
poate, aş trece şi-un hău/ Da-n sufletul meu nu se petrece nimic.// Nu-mi
aminti că te-am trezit din abis/ Ori am crezut amândoi în himere.../ Cum
treceai într-o caleaşcă de vis/ tu o comoară, eu doar o părere” (În sufletul meu). Şi poeta conchide că
poate tocmai conştientizarea acestui prag de netrecut constituie un intarisibl
izvor de poezie (Până la os mai e cale de-un poem).
Sperăm ca această carte născută din încrucişarea lirică a
floretelor sentimentale ale celor doi poeţi buzoieni de reală vocaţie să se
bucure de impactul meritat asupra cititorilor îndrăgostiţi iremediabil de poezie
de bună calitate. Ingeniozitatea elaborativă e întru totul una care se cere
salutată cu tot respectul cuvenit şi cu toată admiraţia.
Ion Roşioru
