Aripile fluturelui străpuns

Ne-am obișnuit să ținem doliu
pentru cei morți ca și când moartea
poate fi înfășurată în negru
sau sufletele prinse cu un bold în piept.
Aripile fluturelui străpuns devin străvezii
odată cu iubirea fără ochii aceluia care privind în tine cerul
se va mântui de sine cu tot ce i-a rămas.
Împart cu voi seara de noiembrie,
când am vândut tristețea la colț de stradă
trecea pe acolo vântul sau poate umbra lui,
versurile aruncate drept mărunțiș
în pălăria cerșetorului fără vise
amnezia are uneori brațe de ceară
Timpul, acest călău care îmi ține sufletul captiv
în pălăria de paie,
iluzia că pe capul muritorilor se va pune prețul Golgotei,
coroana de spini a poeziei,
singura care vindecă când șiroiește pe frunte
mirul de nard.

3 noiembrie

Anul 2008. Galați, 3 noiembrie. O seară de luni. Ora 20.00. Un telefon de la sora mea mă anunță alert că tata nu mai respiră. Așteaptă salvarea să îl resusciteze, și îmi cere plângând să mă rog. Cad în genunchi și aproape urlu: Nu mi-l lua, Doamne! Emi mă privește din pătuț, un bebeluș de patru luni și jumătate, care devine anormal de tăcut. Se scurg cinci minute lungi. Poate zece. Irina mă sună iar să-mi spună că nu l-au putut resuscita. Așa e procedura. Bolnavii de cancer în stadiu terminal nu trebuie resuscitați. Plâng. Plângem amândouă.
Sunt zece ani lungi de când m-am întors în Buzău, a doua zi după moartea tatei, în cimitirul Eroilor, la capela unde a fost depus. Înăuntru era întuneric și frig. Mirosea a lumânări și lemn. Retrăiesc la nesfârșit ziua în care n-am putut schimba nimic. Ziua de toamnă târzie în care ai plecat fără rămas-bun și cei zece ani de când în preajma acestei zile, îmi trimiți un semn că în cer se doarme cu ochii întredeschiși.
Nu știu dacă am reușit să-mi țin promisiunea făcută, aproape de tâmplele tale reci. Sper că am dus mai departe măcar o parte din moștenirea ta. Artiștii trăiesc cu sufletul în iad și cu mâinile în rai. Creează viață din lut, aduc emoție din nimic.
Am visat că o luam de la capăt, pictând împreună de dimineață până seara. Seara târziu îți citeam versuri. Am scris mult despre tine. Am scris mult despre cei pe care i-am iubit. Am scris până n-a mai rămas nimic. Paginile s-au întors în pământ și praful s-a risipit în zări.
E toamnă iar. Un început de noiembrie. Oamenii se înghesuie printre griuri, blocurile devin cutii mici de carton și copacii cresc scheletic printre ele. În mijlocul lor, îmi întind șevaletul și pictez. Pictez ca și când n-ar exista moarte și abandon, nici orfani, sărăcie sau lipsuri. Ca și când părinții ar redeveni copii și copiii ar crește părinți.

Miluiește-mă, Dumnezeule

Miluiește-mă, Dumnezeule,
după adevărul Tău nu poate urma nimic
doar o înșiruire de mimi încercând să aducă lumea sub pleoape
lumea sub coaste
durerile lor dependente de rămășițele zilei
și rugăciunea în trepte,
nevrednică și surdă.

Miluiește-mă, Dumnezeule,
și fața mea o spală în roua poemelor
în răsăritul corăbiilor de hârtie, copila gâdilă cerul
și obrajii lui sunt un măr pârguit în mâinile pictorului.
A trecut mult de când străbăteai visul de la un capăt la celălalt
liber să spui, liber să trăiești propriul legământ
suntem oameni cu emoții care ne sufocă,
ne trăiesc pe noi,
în timp ce Tu crezi în om
cu păcatele lui puse la uscat în clești de os nevindecat.

Iubirea există pentru că o vezi în ochii plini de îndoieli și fugi
respirând tot mai greu,
în coliba inocenței se face lumină, un bătrân se întoarce în sine și
vede cerul copilei pârguit în toamna unde toate încremenesc,
mai puțin inima și zborul ei prin pleoape, furând lumea Ta
din pieptul mimilor
spre casa cu turle învelite în sângele eroilor.

Miluiește-mă, Dumnezeule,
și prefă-mă în noapte când ziua scade în trupul cuvintelor
treptele coboară iarna în bernă, lumina crește în opaiț
odată cu ruga flămândă de Tine.

Terapia ploii de chihlimbar

Încep să uit
cuvintele înșirate pe mătănii se deșiră
pe podea
încep să te uit
conturul mâinilor tale
zâmbetul abia schițat
povestea din poveste
tot ce nu a fost rostit între noi
tot ce am scăpat din brațe și plânge
privirea complice unui anotimp care urlă în vene
gândurile imprevizibil derulate într-un film mut
și dragostea neîmpărțită, egală cu sine
egală cu poezia
din care amputezi vers cu vers
până nu mai rămâne decât umbra,
Umbra iubitei
Umbra fiicei
umbrele tuturor celor care m-au iubit
prea târziu
când Silabele orfane se spovedesc oaselor înfrânte
și ploaia din chihlimbare curge terapeutic,
nu spune nimic
taci odată cu toamna 
taci odată cu sufletul meu pescuit din mocirlă
taci și ascultă ce a rămas
când se face liniște în jur
și iubesc la întâmplare
frunze moarte,
taci și sărută-mă!

*Cartea "Terapia ploii de chihlimbar", a cărei pictură (copertă) am prins-o aici, se află la tipar, fiind premiul Concursul Național de Poezie "Mihai Eminescu la Oravița" de la începutul acestui an. Aștept cu nerăbdare și bucurie cel de-al 7-lea volum de versuri.

Poem pentru țara viselor

Țara viselor mele poartă cercei nepereche
și pălărie de paie.
Nu, acesta nu este poem de patrie-surdă-amintire
nu pun mâinile pe piept, nu aduc ofrande morților închipuiți
în fața cerului se stă drept
doar bătrânii așteaptă, în genunchi, la porți trecerea
dincolo se aude bine, se vede nimicul strecurat prin dinții raiului
gustul sălciu al abandonului
gustul sânului pierdut
și mamele cu plete brune și piele de lapte
cu ochi de poveste și cearcăne lungi
alintă zarea și culorile se sparg de țărm
este toamnă și în țipătul lumii multicolore
alb-negru, mâinile copilăriei trimit scrisori fără întoarcere
în țara viselor se cântă încet și rar
românii țin în brațe o felie de viață și gura lor mestecă a câta oară tutun
din pieptul fragil al iluziei
azi oamenii, unul câte unul, se însoțesc în culorile primare
copiii se înghesuie printre ghiozdane și emoții
la început de septembrie
părinții fură flori din soare și inima lor răzbate cu greu în bâlciul gândurilor
nu scriu despre oameni mici
singuri, copiii cu cerul în palmă
și dorul la cataramă
îngână un cântec de leagăn
așa respir prin iubirea aceasta
nevinovat este cel care iubește curcubeul
după ploaie și
luna îmblânzită de copitele cailor
alergând pe înserat;
Așa te simt,
în aorta viselor,
aproape de prima strajă,
înainte ca toate ale lumii să se dilueze
într-o rugăciune.

E frig în cer

Multă vreme am crezut că poezia ești tu
iar eu, o femeie mestecând cu buze strânse timpul.
Femeile poartă în traistă grija -
păcatul scos din pantofii maternității,
poarta abruptă unde lumina înfige colții
și bezna se retrage nevindecată.
E frig în cer,
frig în acest octombrie de brumă,
ne-am născut din voi,
mergem spre voi,
lepădam numele și copiii din pântecele nostru în pântecele nesățios al lumii,
plânsul devine terapie;
am fost fiica ta
și culorile se izbeau de trupul meu,
îmblânzește-le, strigai,
ca și cum ai mângâia pisicile negre și ele ar deveni albe -
ce proști am fost!
Timpul ne prinde urma pe hârtie,
câte în cer așa și pe pământ,
Poezia mea,
stampele fiicei lui Hokusai,
iubindu-și părintele
dincolo de moarte.

Turle ruginii

Octombrie cu turle ruginii
crucile aliniate către răsărit -
Pacea este o femeie frumoasă
îmblânzind razele unei iubiri
învelite de mâinile povestitorului.
E liniște sub cupola dimineții
copacii se întind leneș după soare
crengile rotesc umerii cuvintelor
până dor.
Mai e cale de câteva ore
între cei care am fost și suntem
între prezență și absența pașilor
memoria poartă straie vechi
adu-ți aminte de noi
când ne rugam sub cerul de mai
și lumea era o mică poartă spre rai.

Octombrie (haiku)

Pete-n dans pe cer - 
tulpinile golașe
prind toamna-n brațe.

Octombrie iar - 
frunzele în zbor ating
cerul în palmă.

Printre acuarele

De două zile, casa mea este în munte, printre tonuri de acuarelă. 

Timpul se scurge blând, aproape imperceptibil. Culorile prind viață, se desprind de mâinile mele și se înalță, lampioane de fericire. 

Dacă m-am născut pentru o iubire dincolo de această lume, ar fi bine să chem îngerii la masa culorilor. 

Oprește-te pentru o clipă. Spune în gând: Sunt viu și iau cu mine visele prinse în aceste tablouri. Sunt viu și iau cu mine verdele cald al verii, galbenul aromat al toamnei, cenușiul aripii unui înger odihnindu-se, poemele unei artiste zâmbind pe sub pălăria verde. Trec podul și arunc privirea către frunzele jucăușe. Târziu, iau trenul către casă. Liniile se întind spre soare, ca o pisică leneșă dinaintea somnului. 

Sunt viu, Doamne! 

Într-o pleoapă de mai

Am intrat cu iubirea aceasta în luna septembrie.
Aceeași iubire.
Dar nu despre ea vreau să îți vorbesc
Ceea ce cunoști poate părea firav și limitat.
Timpul e cel mai egoist musafir
cand îl primești la masă și el îți aruncă fărâme de umanitate
mângâierea unei pisici și torsul zilelor
iubind fără posesie
femeia și
ochii ei,
îngenunchind serile.
M-am născut într-o pleoapă de mai sau poate am visat
pictam aievea oameni
așteptând la colț de stradă
o iubire care să semene cu tine.
Într-o noapte am plecat
fără niciun cuvânt
portretul rămas pe șevalet zâmbea
trecătorilor.
E dimineață. Septembrie. Patru funii de gâtul subțire al toamnei
risipă de frunze
inima femeii,
promisiune pentru veșnicie.