Țara viselor mele poartă cercei nepereche
și pălărie de paie.
Nu, acesta nu este poem de patrie-surdă-amintire
nu pun mâinile pe piept, nu aduc ofrande morților închipuiți
în fața cerului se stă drept
doar bătrânii așteaptă, în genunchi, la porți trecerea
dincolo se aude bine, se vede nimicul strecurat prin dinții raiului
gustul sălciu al abandonului
gustul sânului pierdut
și mamele cu plete brune și piele de lapte
cu ochi de poveste și cearcăne lungi
alintă zarea și culorile se sparg de țărm
este toamnă și în țipătul lumii multicolore
alb-negru, mâinile copilăriei trimit scrisori fără întoarcere
în țara viselor se cântă încet și rar
românii țin în brațe o felie de viață și gura lor mestecă a câta oară tutun
din pieptul fragil al iluziei
azi oamenii, unul câte unul, se însoțesc în culorile primare
copiii se înghesuie printre ghiozdane și emoții
la început de septembrie
părinții fură flori din soare și inima lor răzbate cu greu în bâlciul gândurilor
nu scriu despre oameni mici
singuri, copiii cu cerul în palmă
și dorul la cataramă
îngână un cântec de leagăn
așa respir prin iubirea aceasta
nevinovat este cel care iubește curcubeul
după ploaie și
luna îmblânzită de copitele cailor
alergând pe înserat;
Așa te simt,
în aorta viselor,
aproape de prima strajă,
înainte ca toate ale lumii să se dilueze
într-o rugăciune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu