Aceeași iubire.
Dar nu despre ea vreau să îți vorbesc
Ceea ce cunoști poate părea firav și limitat.
Timpul e cel mai egoist musafir
cand îl primești la masă și el îți aruncă fărâme de umanitate
mângâierea unei pisici și torsul zilelor
iubind fără posesie
femeia și
ochii ei,
îngenunchind serile.
M-am născut într-o pleoapă de mai sau poate am visat
pictam aievea oameni
așteptând la colț de stradă
o iubire care să semene cu tine.
Într-o noapte am plecat
fără niciun cuvânt
portretul rămas pe șevalet zâmbea
trecătorilor.
E dimineață. Septembrie. Patru funii de gâtul subțire al toamnei
risipă de frunze
inima femeii,
promisiune pentru veșnicie.
Nu stiu ce-mi place mai mult, poemul sau desenul cu influente japoneze. :-D
RăspundețiȘtergereAccept ambele variante :)
Ștergere„Septembrie. Patru funii de gâtul subțire al toamnei
RăspundețiȘtergererisipă de frunze
inima femeii,
promisiune pentru veșnicie.” Ce final trist! Ca și cum trupurile cuvintelor ar fi secerate de întunericul care nu ascunde nimic, iar lumina plânge în șaua muntelui abandonată, parcă era! Și minunile din basme se petrec în împărății de care vorbește basmul, de ce nu și cele din poezie? Poezia e și ea o minune, nu?
Este! Poate cea mai mare.
RăspundețiȘtergere