Invers

acum privesc strada îmbibată de emoții
dragostea mea fuge într-un tablou vecin
ea îi amestecă cafeaua cu degete lungi
și beau încet ce am început noi
totul e invers de cum ar fi trebuit
buzele mele sunt pe gâtul poetului
el doarme în brațele tale
scriind într-un ochi de sticlă o realitate răsturnată
dincolo se doarme cu spatele gol
înfig cuțitul în perna de alături
penele se întind pe corpul meu
în căutarea unui alt vis
ies din trupul care se agață de mine
și trimit corăbii de polistiren pe apa copilăriei
acolo mă așteaptă el
îmi spune să privesc cerul vânăt
să-mi vindec rănile
Dumnezeu să-mi prindă copcile din creștet
și culegând castane în miez de octombrie
ecoul să răspundă primul
înainte să te strig
înainte să te caut
eram o nălucă 
dansez cu fata care mi-a furat poemele
inima ei e străvezie
inima mea bate
bate
dansez în cuvântul din care am plecat
citește invers.

Octombrie și tu (II)

Am îngenunchiat la troița unui alt octombrie
ploaia îmi deschide rănile
mă legăn împreună cu toate fricile
oasele se aliniază încet
corpul rămâne în poziția fetus
sunt gata, mamă
să mă nasc din nou
ca prinzând din urmă culorile
să alerg prin morțile imaculate
șiroaie de perle cad în capcana sunetelor
am mai fost aici
în punctul care se pierde odată cu aburul tunelului
gura ta se mișcă deși nu aud nimic dar simt
țigările își frâng cercurile în palma mea am ocrotit un șoim
când mi-a vorbit despre oameni
avea ochii blajini
de parcă ar fi plâns odată cu mine
visez ploaia și ea îmi răspunde bătându-mi în geam
până modulez vocea
chitara din suflet cântă oval
dacă ai citit până aici
înseamnă că ți-a fost dor

tunelul mă aspiră din nou
tata mă trimite în lumea
din care ies poeme cu gâtul strâmb
deschide ochii copile
azi am desenat crochiuri 
și mâna ta cădea pe umărul meu gol
îți zâmbeam ca unui anotimp 
din care scot uneori file
să le îmbrac de la epilog spre primul sărut
dacă ai citit până aici
m-ai așteptat cu poezia lui octombrie în palmă.

Verde de Paris

Eram în miezul lui septembrie
fără să-mi dau seama cum ferestrele se împachetau
în cadoul din cadoul din ambalajul cuiva
care nu crede că toamna se desface precum o castană coaptă
din temnița verde
mai verde decât Parisul pipăit o singură dată
cu degetele boschetarului
din colțul camerei
pe care filmul voalat
l-a iertat de neputința de a păși drept
prin atâtea lucruri strâmbe

vedeam Tour Eiffel prima dată
lângă mine o fată din grup plânge și se ciupește de mâna
cu care și-a întins fardurile pe pleoapa zilei
”mi-am dorit atât de mult...e un vis...”
eu am lacrimi în ochi 
empatia nu mă iartă nici acum
trăiesc prin visul fetei din grup
al cărei nume l-am uitat în cincisprezece ani
mi-a rămas nodul din gât privind o viață neîmpachetată
cum iese din cutie în cel mai nepotrivit moment

trei fluturi monarh îmi țin de mână cei doi copii
cu bube de sfinți și căzături inexplicabile
e miezul lui septembrie
și nimic nu se mai leagă
mă gândesc doar la planetele trecând cruciș prin mine
și asteroidul legănându-se spre alte dimensiuni
poate și acolo o fată
întreabă un sfânt 
dacă fluturele în plus e pentru ea
și cât costă o pereche de aripi
de închiriat.

18 sept 2016 

Sub pietrele reginei (Balcic)

Balcic doarme sub pietrele reginei
la țărm miroase a trandafiri 
gândurile mi se amestecă târziu
într-un coniac cu pepsi
oamenii își pun pe degete promisiuni
împletesc poeme peste care toarnă un pahar
all-inclusive

mulțimea pestriță se odihnește pe buza mării
printre selfie-uri și zâmbete sărate
oamenii mint frumos
despre sentimente ei înșiși sau orice altceva 
îi pune la adăpost

ajunși la capul Kaliakrei
putem poza relaxați
ne-a mai trecut o iubire așa că

am cumpărat o sacoșă de roze în toate nuanțele
să ne țină verile calde
ca pâinea pe vatră
copilăria e tot mai departe
mamele în vârstele toamnei
seamănă cu perlele pe care le înșir la gâtul subțire 
al poeziei
nu mă mai doare nimic,
tată!

Un suvenir din carnea poetului

i-am cerut ploii să te scoată din norul de graffiti
unde scrii despre poeți
cum îmbrățișăm cuvinte și din ele țâșnesc pietre 
până curge sânge din coasta ta
fără mir femeia șterge cu părul capului dimineața 
se vede albă ca o nălucă 
de la un timp poemele ni se vând la un leu bucata 
oamenii iau un suvenir din carnea poetului 
un dram de noroc
și poate o celulă - să împartă aceeași temniță a gândurilor 
de altfel toți știm să mânuim săbii 
din burta neputincioasă a iubirii 
se eliberează irozi și iude
poporului flămând.

duminică

te găsesc în același loc
printre crucile inegale printre viețile mai mult sau mai puțin șterse din condei
tresar melcii aduși de ploaie
aburul neliniștii se diluează ca o masă tumorală
în remisiune
”iubi-te-voi Doamne”
până când o să învăț să te iubesc ca pe scâncetul copilei mele
întâia oară
în dimineața de mai
saltă cuvinte
din pâlcul durerii
copila mea vine cu fața spre lume
eu tac cuvinte
tac
și mă întorc cu umărul stâng spre tine
zic  -  Dumnezeu e cel mai frumos orb
de îmi așază poeme în brațe
în loc de flori.

Zăbrelele copilăriei

eliberarea de trecut nu-mi aparține, tată,
încă mă sperie sticlele aliniate pe spatele memoriei,
luciditatea că te vei duce într-o zi
și nu voi putea să te plâng,
pentru că o parte din mine
a rupt zăbrelele copilăriei și acum mușcă din liniște și dor,
ca dintr-un poem pe care nimeni nu l-a numit după sine,
de frica aceea când duci metafora la râu
să-i speli înțelesurile și curge în vene fluviu,
apoi te întorci străin de cel care ești,
de pereții la care ai urlat nopțile până la anevrism;
tata e un tablou care-și schimbă unghiul după păpădiile fragile
și sentimentul crește păgân de orice descifrare -
încă mi-e frică de mângâierile toamnei,
de frunzele desfăcute din obrazul cromatic;
îmi aliniez spaimele și le biciuiesc în cruzimea macilor
cuvintele ies bătându-se în piept
unde ești, tată?
tu, care m-ai pierdut de atâtea ori
până să te iubesc,
când orbecăiai printre fantasme și singurul mugur încolțea în vârful pensulei
silabe orfane se desprind de mine
și mama e frumoasă așa cum ai lăsat-o
cu buzele pline de pământ
doar eu mă îndoiesc de cer, iubire și de suburbii
cândva o să revin, copilă, într-un anotimp
purtând în brațe snopi de zăpadă.

Poem câștigător al Marelui Premiu ”Agonia 2015” 

Pictură - best of

© Mihaela Roxana Boboc: 2007 - 2011

Miercuri

nu e despre stări furate ori despre poemele adultului / 1 Iunie vorbește despre copilul din noi / cel pe care nu l-am cărat prin desișul zilei / l-am lăsat să ne aștepte cuminte în spațiul din care pleci pentru a te întoarce / definitiv / la vârsta când nu mai dai nimic și totul rămâne al tău // se spune că omului îi trebuie un vis să suporte realitatea / vezi iubirea împarte viața - înainte și după / niciodată la fel // mamele știu / când li se naște prunc /  floarea de nu-mă-uita din piept privește cu recunoștință / știe că / oricât de urâtă ar părea moartea / copiii se agață de lianele părinților / taie cordonul ombilical / când la rândul lor părinți / strigă timpului să rămână pe loc / iar El / din codrul înțelepciunii rupe anafura copilăriei / odată cu prima gură de oxigen / cerul rămâne sânul după care tânjim // am vrut să-ți spun atâtea lucruri / dragul meu / dar tot eu am învățat de la tine / așteptarea / și punctul  / se pierde ușor în nodul din gât // azi ar trebui să înălțăm zmeie.

Marți

nici urmă de soare
în a osutăcincizecișidoua zi din an ploaia
și-a îndesat mâinile în buzunare
a ridicat din umeri 
și a mers mai departe
pe drum lavanda se învecinează cu rapița și macii
tabloul contrastant se adapă la aceeași fântână
din care am scris azi cel mai lung poem pentru tata
sunt la o săgeată distanță de copilărie
o văd pe mama peticind timpul 
simt cum îi cresc nopți în tălpi
acum că nu mai contează poveștile
depănate în ceasurile prelungi
nici părul meu mereu în dezordine
nu mai mângâie zarea
mă lepăd de sensuri de promisiuni de dureri 
mă lepăd
iau apoi în brațe copilul din mine
marți e despre cumpăna din fântâna cuvântului
despre ciorile care zboară prea aproape de leșuri
și atingerea aceea desprinsă din răpăielile de pe streașină
două corpuri neavând nimic împrejur
decât propria viață
ea devine câmp el doar un pârâu
prin venele ei
ea secetă el hrană
și unul într-altul pământ și uneori cer
prea mult 
știu 
rugăciunea se ridică precum o pasăre de noapte 
când mă întorc pe partea stângă 
(a)dor(m).