Un suvenir din carnea poetului

i-am cerut ploii să te scoată din norul de graffiti
unde scrii despre poeți
cum îmbrățișăm cuvinte și din ele țâșnesc pietre 
până curge sânge din coasta ta
fără mir femeia șterge cu părul capului dimineața 
se vede albă ca o nălucă 
de la un timp poemele ni se vând la un leu bucata 
oamenii iau un suvenir din carnea poetului 
un dram de noroc
și poate o celulă - să împartă aceeași temniță a gândurilor 
de altfel toți știm să mânuim săbii 
din burta neputincioasă a iubirii 
se eliberează irozi și iude
poporului flămând.

duminică

te găsesc în același loc
printre crucile inegale printre viețile mai mult sau mai puțin șterse din condei
tresar melcii aduși de ploaie
aburul neliniștii se diluează ca o masă tumorală
în remisiune
”iubi-te-voi Doamne”
până când o să învăț să te iubesc ca pe scâncetul copilei mele
întâia oară
în dimineața de mai
saltă cuvinte
din pâlcul durerii
copila mea vine cu fața spre lume
eu tac cuvinte
tac
și mă întorc cu umărul stâng spre tine
zic  -  Dumnezeu e cel mai frumos orb
de îmi așază poeme în brațe
în loc de flori.

Zăbrelele copilăriei

eliberarea de trecut nu-mi aparține, tată,
încă mă sperie sticlele aliniate pe spatele memoriei,
luciditatea că te vei duce într-o zi
și nu voi putea să te plâng,
pentru că o parte din mine
a rupt zăbrelele copilăriei și acum mușcă din liniște și dor,
ca dintr-un poem pe care nimeni nu l-a numit după sine,
de frica aceea când duci metafora la râu
să-i speli înțelesurile și curge în vene fluviu,
apoi te întorci străin de cel care ești,
de pereții la care ai urlat nopțile până la anevrism;
tata e un tablou care-și schimbă unghiul după păpădiile fragile
și sentimentul crește păgân de orice descifrare -
încă mi-e frică de mângâierile toamnei,
de frunzele desfăcute din obrazul cromatic;
îmi aliniez spaimele și le biciuiesc în cruzimea macilor
cuvintele ies bătându-se în piept
unde ești, tată?
tu, care m-ai pierdut de atâtea ori
până să te iubesc,
când orbecăiai printre fantasme și singurul mugur încolțea în vârful pensulei
silabe orfane se desprind de mine
și mama e frumoasă așa cum ai lăsat-o
cu buzele pline de pământ
doar eu mă îndoiesc de cer, iubire și de suburbii
cândva o să revin, copilă, într-un anotimp
purtând în brațe snopi de zăpadă.

Poem câștigător al Marelui Premiu ”Agonia 2015” 

Pictură - best of

© Mihaela Roxana Boboc: 2007 - 2011

Miercuri

nu e despre stări furate ori despre poemele adultului / 1 Iunie vorbește despre copilul din noi / cel pe care nu l-am cărat prin desișul zilei / l-am lăsat să ne aștepte cuminte în spațiul din care pleci pentru a te întoarce / definitiv / la vârsta când nu mai dai nimic și totul rămâne al tău // se spune că omului îi trebuie un vis să suporte realitatea / vezi iubirea împarte viața - înainte și după / niciodată la fel // mamele știu / când li se naște prunc /  floarea de nu-mă-uita din piept privește cu recunoștință / știe că / oricât de urâtă ar părea moartea / copiii se agață de lianele părinților / taie cordonul ombilical / când la rândul lor părinți / strigă timpului să rămână pe loc / iar El / din codrul înțelepciunii rupe anafura copilăriei / odată cu prima gură de oxigen / cerul rămâne sânul după care tânjim // am vrut să-ți spun atâtea lucruri / dragul meu / dar tot eu am învățat de la tine / așteptarea / și punctul  / se pierde ușor în nodul din gât // azi ar trebui să înălțăm zmeie.

Marți

nici urmă de soare
în a osutăcincizecișidoua zi din an ploaia
și-a îndesat mâinile în buzunare
a ridicat din umeri 
și a mers mai departe
pe drum lavanda se învecinează cu rapița și macii
tabloul contrastant se adapă la aceeași fântână
din care am scris azi cel mai lung poem pentru tata
sunt la o săgeată distanță de copilărie
o văd pe mama peticind timpul 
simt cum îi cresc nopți în tălpi
acum că nu mai contează poveștile
depănate în ceasurile prelungi
nici părul meu mereu în dezordine
nu mai mângâie zarea
mă lepăd de sensuri de promisiuni de dureri 
mă lepăd
iau apoi în brațe copilul din mine
marți e despre cumpăna din fântâna cuvântului
despre ciorile care zboară prea aproape de leșuri
și atingerea aceea desprinsă din răpăielile de pe streașină
două corpuri neavând nimic împrejur
decât propria viață
ea devine câmp el doar un pârâu
prin venele ei
ea secetă el hrană
și unul într-altul pământ și uneori cer
prea mult 
știu 
rugăciunea se ridică precum o pasăre de noapte 
când mă întorc pe partea stângă 
(a)dor(m).

Luni

deschid fereastra gândului 

că ai putea pleca într-o zi
la fel de ușor cum ai șopti sărutul
între buzele mele 
și eu nu ți-aș răspunde
de teamă să nu pierd ultima fărâmă de logică
care divide zilele egal
între ploile-poeme și iubirea asta absentă
veghează nestingherit cuvinte 
să te iubesc ar fi o joacă de copil
doar și copiii strâng iubirea în pumn
până la abandon
acum respir fumul dintre noi până când
imaginile se închid în fermoarul serii
o altă femeie se ridică pe vârfuri
și aruncă peste bord năframa galbenă
a dimineții.

Labirinturi adormite

Nu sunt eu
eu
eu îmi doream să exiști și după ce voi goli sticla aceasta
voi pune dopul peste cuvintele nespuse
între noi
corăbii mute 
la semn vom umple zarea de pași
călcâiele ne vor lăsa dâre pe cer
și nu vom ști dacă am alergat pe buza unui vitraliu
sau sângele s-a colorat la capătul unui vis
intrând unul în altul
labirinturi adormite

zilele se alungesc dragul meu
de-a lungul falezei trupurile noastre
fără miză
se întind după soare
peștii se zbat să prindă pâinea trecătorilor
se scufundă ritmic și argintul lor
devine piatră
din când în când un înger tulbură apa
în zadar
omul de la fântână așteaptă un om 
care așteaptă alt om să iasă din carapace
odată cu ploaia
viața sare din tipar
ca o literă scrisă cu majusculă

mă scutur de culorile nopții
îmbrac verdele și tot ce mi-a rămas
încape în bagajul de mână
avionul decolează absent
stewardese cu buze roșii îmi arată un culoar lung
fricile se ghemuiesc între centurile de siguranță ale pasagerilor
dar eu știu 
între cer și pământ
ești tu
tu
tu care n-ai încăput în niciun vis
nici măcar în carapacea omului care a așteptat alt om
să se vindece de omul care i-a scris pe suflet
poeme - corăbii.

  

Ziua Învierii

Soarele răsare în taină
să zicem munților să-și mute dorul
de cealaltă parte dimineața și-a înghețat lacrimile
și îngerul a alergat la mormântul gol
să zicem fraților cum
femeile miruiesc cerul
lumânarea pâlpâie sub privirea ta
te rogi încet să mai rămână în noi
știu că se va stinge
când vei muta orizontul
peste alte zeci de cuvinte
oamenii vor duce cu ei 
lumina
în candele mici
și tot ce va conta e mama care și-a înfășurat în giulgiu sufletul
pentru Înviere.


p.s Celui care mă ridică din moarte cu un singur cuvânt: Bucurați-vă!
   

Ema, cămara poeziei...

Ema(nuel) e numele copilului meu. Ema e coridorul prin care alerg desculță de patimi. E acasă, fără a fi un loc anume, e momentul meu de respiro în beznă. Ema îmi citește seară de seară poemele, se învelește în ele. Copilul meu adoarme la sânul poeziei și candela ei veghează. ”Cămara ta, Mântuitorul meu”...se aude ca un refren abia șoptit. Cu genunchii la piept, Ema mă roagă să cânt din nou. A doua, a treia oară...Până se aude doar toaca lacrimilor bătând prelung, ca o rugăciune.

Ema sunt eu...