Cu tine
mă despletesc în cuvinte
ca un rob secerând pe întuneric;
ochii, doar ochii au rămas ai mei -
până la urmă fuga printre can(i)oane
aidoma gloanțelor în piepturile tinere
nu poate avea decât un singur final...
și totuși cineva întinde pe felia de viață
capcane timpului -
nebuni, ce nebuni să ne iubim
în anotimpuri cuantice,
o singură viziune despre abandon
a fost îndeajuns pentru căderea în infern
uite,
acum sub noi e o liniște pe care n-o vom numi
nicicum,
un foșnet al simțurilor desface,
cu mâinile cu care mi-ai deschis nasturii dimineții,
plasturi cangrenați din trecut
un fior absurd de franc
îmi scotocește prin buzunare!
22 feb. 2015
Postare prezentată
Silabe orfane
Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...
duminică, 22 februarie 2015
miercuri, 4 februarie 2015
virgula sau ploaia punctului
tu pui punctul acolo unde
alții preferă o virgulă de care să-și agațe nopțile
nu-i nimic
dimineața vine pentru amândoi
cafeaua cu miros de anestezic încălzește traheea
cuvinte se poticnesc în gura ceștii
da
tu pui punctul acolo unde eu aș așeza o fereastră
să respir bezna și să-i spun poezie
uneori evadarea e o temniță în plus
o păpușă rusească în care încap toate viețile cu care te-ai hrănit
și le-ai numit dragoste
vezi cum punctul tău e doar un cerc claustrofob
lumea din evantai se preface în corset
odată cu strada băltind a sentimente proustiene
copilul din mine strigă după uterul mamei
din când în când
sufletul tremură din copcă
tulburând apa.
04 feb. 2015
alții preferă o virgulă de care să-și agațe nopțile
nu-i nimic
dimineața vine pentru amândoi
cafeaua cu miros de anestezic încălzește traheea
cuvinte se poticnesc în gura ceștii
da
tu pui punctul acolo unde eu aș așeza o fereastră
să respir bezna și să-i spun poezie
uneori evadarea e o temniță în plus
o păpușă rusească în care încap toate viețile cu care te-ai hrănit
și le-ai numit dragoste
vezi cum punctul tău e doar un cerc claustrofob
lumea din evantai se preface în corset
odată cu strada băltind a sentimente proustiene
copilul din mine strigă după uterul mamei
din când în când
sufletul tremură din copcă
tulburând apa.
04 feb. 2015
duminică, 25 ianuarie 2015
Tablou suprarealist
Azi am voie să fiu femeia ascunsă în poem
primul gând și soarele portughez prins
în starea mea de saudade
Mariza cântă despre oamenii pământului ei
eu nu spun nimic
ascult doar bătăile inimii ca un intermezzo al visului
e iarnă corbi poposesc în spațiul meu alb-negru
brațul tău e luntrea cu care trec dincolo
culori curg peste trupul meu
mă învelesc în noi când
oase dor în strânsoarea timpului
și mă trezesc cu o luciditate răstignită pe propria neputință
cuvântul devine mesajul ascuns în sticlă
cineva îl va deschide cândva
se va gândi la femeia cu nopți inegale
ca la o cascadă în mijlocul deșertului
mâine e locul pe care nu-l simți
se strecoară din tine
în ochiul verde-smarald au desenat un zid
clipa alunecă într-un tablou suprarealist
pe genunchii zdreliți ai iubirii
spune-mi pe nume
chiar dacă nu cunoști piroanele care mă țintuiesc
e o noapte ca oricare alta
copacii dorm cu rădăcinile întoarse
vocea dinlăuntru se aude precum o chitară dezacordată
un deget pe rană
și pasărea cântă în ceasul oval
până când iluziile își fac cuib
straniu anotimp
să fredonezi lunatic
ai fi putut să ceri măcar o vâslă.
primul gând și soarele portughez prins
în starea mea de saudade
Mariza cântă despre oamenii pământului ei
eu nu spun nimic
ascult doar bătăile inimii ca un intermezzo al visului
e iarnă corbi poposesc în spațiul meu alb-negru
brațul tău e luntrea cu care trec dincolo
culori curg peste trupul meu
mă învelesc în noi când
oase dor în strânsoarea timpului
și mă trezesc cu o luciditate răstignită pe propria neputință
cuvântul devine mesajul ascuns în sticlă
cineva îl va deschide cândva
se va gândi la femeia cu nopți inegale
ca la o cascadă în mijlocul deșertului
mâine e locul pe care nu-l simți
se strecoară din tine
în ochiul verde-smarald au desenat un zid
clipa alunecă într-un tablou suprarealist
pe genunchii zdreliți ai iubirii
spune-mi pe nume
chiar dacă nu cunoști piroanele care mă țintuiesc
e o noapte ca oricare alta
copacii dorm cu rădăcinile întoarse
vocea dinlăuntru se aude precum o chitară dezacordată
un deget pe rană
și pasărea cântă în ceasul oval
până când iluziile își fac cuib
straniu anotimp
să fredonezi lunatic
ai fi putut să ceri măcar o vâslă.
sâmbătă, 17 ianuarie 2015
Scrisoare în saramură
Poezia lui Esenin suspină
în coada de topor a gândului
amintește-ți de mine
când noaptea devine scorbura
unde-ți ascuți simțurile;
zgârcită iarnă -
abia prinde ghiocei de hârtie
în plete negre de dor -
să nu-i spui mamei
că teama s-a făcut stâncă
o gâză mică soarbe cuvântul
am fracturi de memorie
și peste toate scrisoarea asta
se scrie cu sânge
pietrele aruncate în trupul orașului
își spală vina
pictorul îngână culorile în amurg
femeia îngenuncheată știe
că diminețile au gust sălbatic
și așteaptă
așteaptă
mâinile tale pe clavicula timpului abscons
dincolo de saramura durerii
adânc
câteva grame țin universul suspendat
iubirea se dizolvă efervescent
într-un pahar
bei și unul în plus e deja dependență
strigi apoi
aștepți
să se întoarcă la tine amnezic
îi pui alt nume
o nouă diluție răstoarnă versurile
pe muchiile primăverii.
17 ian. 2015
în coada de topor a gândului
amintește-ți de mine
când noaptea devine scorbura
unde-ți ascuți simțurile;
zgârcită iarnă -
abia prinde ghiocei de hârtie
în plete negre de dor -
să nu-i spui mamei
că teama s-a făcut stâncă
o gâză mică soarbe cuvântul
am fracturi de memorie
și peste toate scrisoarea asta
se scrie cu sânge
pietrele aruncate în trupul orașului
își spală vina
pictorul îngână culorile în amurg
femeia îngenuncheată știe
că diminețile au gust sălbatic
și așteaptă
așteaptă
mâinile tale pe clavicula timpului abscons
dincolo de saramura durerii
adânc
câteva grame țin universul suspendat
iubirea se dizolvă efervescent
într-un pahar
bei și unul în plus e deja dependență
strigi apoi
aștepți
să se întoarcă la tine amnezic
îi pui alt nume
o nouă diluție răstoarnă versurile
pe muchiile primăverii.
17 ian. 2015
duminică, 4 ianuarie 2015
Poem coloidal - Mihaela R. Boboc & Laurențiu Belizan
vorbele nu pot face o aură în jurul
capului
ele fug într-un lego complicat
câteva piese risipite îmi amintesc de mine
trecând peste podul Charles
cuvântul se legăna în brațele tale
ca un prunc
ele fug într-un lego complicat
câteva piese risipite îmi amintesc de mine
trecând peste podul Charles
cuvântul se legăna în brațele tale
ca un prunc
statui cântăreau din ochi trecătorii
cerșetorul încremenise anacronic într-o rugă
cu ploaia pe umeri-
cerșetorul încremenise anacronic într-o rugă
cu ploaia pe umeri-
un Kafka mai tânăr cu o sută de mii
de rânduri
privind castelul și umbra
arpentorului pe străzile-portativ
gândul înaintează spre est prin sud-
o salamandră creşte peste oraş
muzica
lui Dvořák îi pâlpâie ochii
în
parcuri au început să traseze drumul spre tine ciuperci fosforescente din
scoarţa umedă
un ziar uitat
pe o bancă: au reuşit să refacă măduva
spinării cu celule stem
când îţi treci
palma răsfirată peste faţă
văd fâşii de
lumină
e inexplicabil dorul ascuns într-un colț de
pâine
nici dragostea nu mușcă nada
oricât ai pescui departe de țărm
uneori cel mai bun răspuns
te privește întors în piept
ca un semn de întrebare.
nici dragostea nu mușcă nada
oricât ai pescui departe de țărm
uneori cel mai bun răspuns
te privește întors în piept
ca un semn de întrebare.
Mihaela Roxana Boboc & Laurențiu Belizan
04 ian. 2015
marți, 30 decembrie 2014
Poetul
Niciun sunet
pavele de piatră ațipesc ușor
unde e pasul îndrăgostiților de durere
să-i leg fedeleș?
Când ziua flămândă își ia amurgul în brațe
și sărutul se întoarce în palmă
arzând mocnit
cuvântul se sparge în cochilii de melc
n-am știut cât de simplu se vede corbul în zare după furtună
cu punctul pe rouă
iubirea pare jocul de-a baba oarba
dincolo de ușă o mână te prinde în poezie
acum ești al meu
până când versul va deveni vrejul
cățărându-se în podul suferinței
uriașul mai taie din când în când un braț
trântit la pământ
poetul
sugrumă liniștea.
30 dec. 2014
luni, 29 decembrie 2014
Cenaclul Ante Portas – lector Ștefan Teodor Cabel, ”Creionări pe pânză de paianjen”, 27 dec. 2014
Ultima ședintă de cenaclu a
acestui an ne-a găsit în atmosferă de sărbătoare. Doi sărbătoriți ai zilei: Ștefan
Teodor Cabel, care a fost și lectorul de serviciu și invitatul Ștefan Dima, alături
de ceilalți membri ai cenaclului s-au reunit pentru a semna bilanțul unui an
care s-a dovedit unul inspirat și cu realizări pe plan literar.
După lecturarea poeziilor, au
luat cuvântul, în ordinea de mai jos, următorii membri ai cenaclului:
Mihaela Roxana Boboc: În
urma primei lecturări a poemelor am rămas cu 3 imagini pregnante, care revin pe
parcursul grupajului prezentat: a
poetului – ”Poetul nu e preșul/ Pe
care/ Călcâiele cuvintelor/ Își șterg sensuri nici de ele/ Înțelese”; ”Poetul
resuscitează/ Viermii ființei”; a
paianjenilor – ”în camere albastre, din casa bătrână/ paianjeni rotunzi
ațipesc sătui” și a șarpelui – ”Un șarpe alunecă în privat la mine, cu un măr
putred/ Rostogolindu-l, ca pe un început de izgonire din rai”.
Aceste texte sunt creionări pe
pânze de paianjen, gânduri fugare, căutări ale identității poetice, ”în strada
clipei”. Totul se întâmplă acum: ”poetul resucitează/ viermii ființei”, ”aud
canistre de tăcere cum se varsă în noaptea albă”, ”soarele patinează pe culmea
apusului”, ”tăcerea dă de-a dura ceasul pe treptele înserării”.
Esența am găsit-o în poemul al
V-lea: ”Un zeu, anonim, mă trage de mânecă/ I-am permis să existe și nu îi
jertfesc nimic/ Golgota mea încă o car cu roaba”.
Subliniez trimiterile în zona
poeziei precum și cele biblice, în special versul ”îmi adun toate imaginile
rămase orfane/ în oglinzi tulburate de coada somnului akedic”. Akediei, starea
cu care poetul se identifică, un plictis sau poate o descurajare a sufletului,
i s-a dat de către comentatoare un contrarăspuns biblic: ”Tine-ți mintea în iad
și nu deznădăjdui”
Gina Zaharia: Creionările de astăzi ale lui Ștefan T. Cabel, împăienjenite
cu metafore alese, sunt un regal poetic. Poetul ne așază într-un hamac al
stărilor și ne invită în lumea lui. Înfometați, ne hrănește cu freamătul
înălțimilor în care ”stelele nechezătoare” sunt de veghe.
”Cine e poetul?” Ce simplă dar și
complicată întrebare!
Subliniez poemul al VIII-lea,
întregul poem este un cântec, un tablou bun de înrămat. Flacăra din suflet va
așeza amintirile într-un scrin de lumină: ”Iarna, cerul se oprește la
fereastră/ Pe sticla oarbă lasă, glacid autograf/ De mult, n-a mai supt tinerețea
colastră,/ Cântece dorm, în plapuma groasă de praf”
În poemul al V-lea, apreciez
versurile ” Golgota mea încă o car cu roaba”; ”Și mă semnez/Cine?”. E suficient
autograful instantaneu în impulsul oglinzilor. Paianjenul poet are pânza la
îndemână. Și mai ales, o culoare a sufletului.
Alexandru Bolache: Teo Cabel vine cu o poezie matură, bine așezată
în matcă.
Subliniez versurile: ”Poetul
resuscitează/ viermii ființei” (primul poem) și ”Un zeu, anonim, mă trage de
mânecă/ I-am permis să existe și nu îi jertfesc nimic/ Golgota mea încă o car
cu roaba” (poemul al V-lea)
Constantin Bucur: Titlul este bine ales. Textele au o notă
filozofică îmbrăcată în haină poetică.
Făcând referire la titlul
volumului de versuri a lui Ștefan T. Cabel: ”Merg mai departe”, consider că
poezia lui se îndreaptă din ce în ce mai mult spre zona potrivită.
Versul ”Golgota mea încă o car cu
roaba” e deosebit.
Reliefez prima strofă din poemul
al VIII-lea: ”În camere albastre din casa bătrână/ paianjeni rotunzi ațipesc
sătui/ Scenă de familie, cusută de mână;/ Hublou, pălăria atârnată-n cui”
Andrei Bolache: Subliniez legătura între primele două poezii,
poetul e scara pe care urcă cuvintele spre sensul lor cel mai profund.
Poezia a VIII-a conține imagini
puternice, bine alese.
În ultima poezie, ”Din eprubeta
risipei” găsesc versul ”Like! Sau ignore?” un pic prea avangardist.
Aurel Anghel: Să nu lovim cu pietre pânza de paianjen – e legătura
pe care am găsit-o cu sărbătoarea de azi închinată Sfântului Ștefan.
Prima poezie conține un adevăr
axiomatic, ca o definiție a poeziei: ”Poetul
nu e preșul/ Pe care/ Călcâiele cuvintelor/ Își șterg sensuri nici de
ele/ Înțelese”.
Poetul transformă cuvintele din
pietre necuvântătoare în ”stele nechezătoare”. La baza fiecărei poezii a stat
cuvântul ( ”La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu
era Cuvântul”)
Acest poet trăiește în substanța
poeziei de mulți ani. Remarc îndelunga elaborare, gestare a poeziei. Poezia nu
e decât o rezonanță de stare între cel care o scrie și cel care o citește.
Ștefan T. Cabel folosește bine poezia
narativă. E o alegere riscantă, întrucât există pericolul interpretării
greșite, în sensul de a nu înțelege profunzimea elaborării poeziei.
Nu e ușor să miști cuvintele din
loc!
Ștefan Dima: Titlul e foarte nimerit. Teodor e călărețul
”stelelor nechezătoare”.
În prima poezie remarc prima și
ultima strofă. În a II-a poezie, remarc versul ”liniștea îngheață secunda”,
care mi-a adus aminte de poemul într-un vers al lui Ion Pillat, Seară
la Voroneţ:
”La sfinţii-n zugrăveală, amurgu-ngenunchea.”
”La sfinţii-n zugrăveală, amurgu-ngenunchea.”
În poemul al V-lea, versul ”Îmi adun toate imaginile rămase
orfane”, m-a dus cu gândul la un vers propriu ”Când să mă-mbolnăvesc de viață,
m-a înfiat durerea”.
Ștefan T. Cabel rămâne acel înger
prins al cuvintelor, iubitor de metaforă.
Remarc versul ”Golgota mea încă o
car cu roaba” din poemul al V-lea.
Costel Suditu: Aș zice atât: Muncă, muncă și păstrează ritmul. Pe
mine nu m-a surprins nicio metaforă, deoarece așteptam de la Teo această
continuare în vers. E normal să găsești rostul poeziei, mergând mai departe.
Textele sunt inspirante,
remarcabile din punct de vedere al conceptului. Se formează încet-încet un
stil.
Laurențiu Belizan: Legat de titlu, îl văd ca pe o încercare (deloc
ușoară) de a construi o realitate poetică/lirică. Am o remarcă legată de formă,
prin prezența celor 3P: ”pe pânză de paianjen”. ”Tinerețe colastră” mi se pare
un titlu mai potrivit.
Poezia, odată scrisă, nu-ți mai
aparține. Se reflectă în mod diferit, în funcție de starea și sensibilitatea
cititorului.
Remarc o căutare a transcendenței, de a defini poezia. În poemul al II-lea, poți defini
poezia și prin ceea ce nu este. ”Părea că nu se uită la el, ci în via unde s-au
copt strugurii”. Acel personaj, ”bărbatul cu păr cărunt”, în acel loc atipic
pentru meditație: ”cu miros de bodegă” caută de fapt esența.
Am găsit o strofă deosebită în
poemul al VIII-lea: ”Iarna, cerul se oprește la fereastră/ Pe sticla oarbă
lasă, glacid autograf/ De mult, n-a mai supt tinerețea colastră,/ Cântece dorm,
în plapuma groasă de praf”, cu accent pe ”tinerețea colastră”, un vers
inspirat!
S. T. Cabel face referire la mari
poeți, la imagini biblice, la el totul e structurat, are un scop, nu e în
derivă poetică. În poezie trebuie să existe un joc de umbre și lumini, de
căldură și răceală.
Remarc în poemul al V-lea metoda
punct – contrapunct: ”Un paianjen întinde repede, lacom de literă, o pânză./
Albul îl spulberă/ Avalanșă rece ca sucul de soc, scos din frigider/ ”Căldură
mare, mon cher!””
Petruța Niță: Este o poezie de alt nivel. S. T. Cabel invocă
Mărțișorul lui Arghezi, pe Baudelaire și imagini biblice bine alese.
”Stelele nechezătoare”m-au dus cu
gândul la Walkiriile lui Coelho (parcă și cerul necheza).
Tot colajul e plin de figuri de
stil, care suscită pivirea și imaginația cititorului, redând un tablou, ca o
pictură murală, cu toate stările celui care le-a scris.
În concluzie, căruntețea poetului
Ș. T. Cabel se învârte pe fusul poeziei.
Mariana Cabel: Teodor a ajuns la un nivel bun de concentrare. E un
perfecționist. În spatele acestor poezii stau multe lecturi și căutări.
Printre păreri, Aurel Anghel,
ne-a încântat cu un moment de virtuozitate muzicală, alături de iubirea despre
care mărturisește că nu l-a trădat niciodată, vioara.
La sfârșit, cu tort și șampanie,
am sărbătorit al doilea sfârșit de an care ne-a găsit împreună, la masa rotundă
a cavalerilor poeziei, așa cum ne-a plăcut să ne numim, noi, membrii cenaclului
Ante Portas, într-o zi de iarnă, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău.
Redau mai jos, cele 3 poeme care s-au remarcat în grupajul poetic al lui Ș. T. Cabel:
(Despre poet)
Poetul nu e preșul
Pe care
Călcâiele cuvintelor
Își șterg sensuri nici de ele
Înțelese.
Poetul resuscitează
Viermii ființei.
Îi învață să facă salturi mortale
În zbor le cresc aripi,
Ard pe cerul metaforei
Stele nechezătoare.
Poetul, mereu înfometat
Nici moartea nu-l satură
Nici cerul, cu spuma lui de aștri, în cafeaua nopții.
V.
În biblioteca vieții
Am găsit volume cu foile goale.
Le vântură vântul.
Nimeni nu va mai scrie pe ele
Albul lor apasă ca un bloc de marmură,
În care zace un David nesculptat.
Un zeu, anonim, mă trage de mânecă
I-am permis să existe și nu îi jertfesc nimic.
Golgota mea încă o car cu roaba.
Peste foi date la topit
Un păianjen întinde repede, lacom de literă, o pânză.
Albul îl spulberă
Avalanșă rece ca sucul de soc, scos din frigider
„Căldură mare mon cher!”
Îmi adun toate imaginile rămase orfane
În oglinzi tulburate de coada somnului akedic.
Și mă semnez
Cine?
VIII.
În camere albastre, din casa bătrână,
Păianjenii rotunzi ațipesc sătui.
Scenă de familie, cusută de mână;
Hublou, pălăria atârnată-n cui.
Tăcerea, dă de-a dura ceasul, pe treptele scării.
Voalul îi flutură până sus, la mansardă.
Amintiri canonizate-n mânăstirea uitarii
Se aud fremătând, ascunse, încep să ardă.
Iarna, cerul se oprește la fereastră,
Pe sticla oarbă lasă, glacid autograf.
De mult, n-a mai supt tinerețea colastră,
Cântece dorm, în plapuma groasă de praf.
Ultimul meu pas e căzut lâng- o ladă.
Mâna ta îl trăgea în lumina lumânării.
N-ai vrut să îl vezi, peste oase grămadă,
Ci să-ți calce podeaua, la ora-nserării.
marți, 9 decembrie 2014
Oameni de tinichea
n-am mai scris
în mine o salcie mângâie pomeții nebuniei
de aici iubirea pare haina pe care o poți dezbrăca lejer
goliciunea e cel mai bun pansament
și râd. Da, între nopțile trasate cu creta zăpezii
cresc oameni de tinichea
cel mai banal sărut deschide toracele cu finețe de chirurg
orașul devine o arteră pulsând a viață
lumina cade inocent
pe trupuri însetate
să nu îndrăznești să mă uiți
nici măcar în claxoanele anotimpului rebel
nu se moare de două ori.
09.12.2014
duminică, 30 noiembrie 2014
Ghimpe în singurătate
Ea,
femeia care închide paginile cărții
cu gesturi fine
ea,
care îți atinge mâna
într-un gest
aparent neînsemnat
ea,
care a învățat că iubirile se pierd
doar în pasul inimii,
Eva ultimei nopți de rătăcire,
nu-i spune nu
când decupează timpul
ca pe o coală de hârtie
și-aprinde fâșii de trup
nu-i spune nimic
poate fericirea nu e cota 1400
traseul nemarcat și-ascunde ceasul
nu ai nevoie de cronometru
când urci cu durerea în sân
odată destrămat
visul devine bulgărele de zăpadă
aruncat în obrazul copilăriei
atunci ea vine
îți simte răsuflarea ca pe un ghimpe în singurătate
ți-aduce cuvânt,
pruncul din brațele poeziei
gângurește fericit.
sâmbătă, 29 noiembrie 2014
sunt copilul care are nevoie de o poveste
e drept
uneori în mine gângurește un prunc
sărutat în talpa poeziei
gândul devine vrabia care se scaldă în nisip
mă întreb ce aș putea adăuga cuvântului
să țipe în mine...
din forfota cu chip de muză
ies pe rând corăbii anonime
un vis dincolo de malul acesta apasă tâmplele
m-a durut să te strâng între genunchii toamnei
acum respiră sub pământ lumina
în galeriile inimii
șoptești un alint
iar eu te cred
sunt copilul care are nevoie de o poveste
în anotimpul opac soldații își aliniază viețile
tu pui în ranița mea o solniță
din când în când presar sare și rănile se închid
atunci înțeleg luciditatea anei
în spatele zidurilor lumea devine un pântec.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)











