Terapia ploii de chihlimbar

Încep să uit
cuvintele înșirate pe mătănii se deșiră
pe podea
încep să te uit
conturul mâinilor tale
zâmbetul abia schițat
povestea din poveste
tot ce nu a fost rostit între noi
tot ce am scăpat din brațe și plânge
privirea complice unui anotimp care urlă în vene
gândurile imprevizibil derulate într-un film mut
și dragostea neîmpărțită, egală cu sine
egală cu poezia
din care amputezi vers cu vers
până nu mai rămâne decât umbra,
Umbra iubitei
Umbra fiicei
umbrele tuturor celor care m-au iubit
prea târziu
când Silabele orfane se spovedesc oaselor înfrânte
și ploaia din chihlimbare curge terapeutic,
nu spune nimic
taci odată cu toamna 
taci odată cu sufletul meu pescuit din mocirlă
taci și ascultă ce a rămas
când se face liniște în jur
și iubesc la întâmplare
frunze moarte,
taci și sărută-mă!

*Cartea "Terapia ploii de chihlimbar", a cărei pictură (copertă) am prins-o aici, se află la tipar, fiind premiul Concursul Național de Poezie "Mihai Eminescu la Oravița" de la începutul acestui an. Aștept cu nerăbdare și bucurie cel de-al 7-lea volum de versuri.

Poem pentru țara viselor

Țara viselor mele poartă cercei nepereche
și pălărie de paie.
Nu, acesta nu este poem de patrie-surdă-amintire
nu pun mâinile pe piept, nu aduc ofrande morților închipuiți
în fața cerului se stă drept
doar bătrânii așteaptă, în genunchi, la porți trecerea
dincolo se aude bine, se vede nimicul strecurat prin dinții raiului
gustul sălciu al abandonului
gustul sânului pierdut
și mamele cu plete brune și piele de lapte
cu ochi de poveste și cearcăne lungi
alintă zarea și culorile se sparg de țărm
este toamnă și în țipătul lumii multicolore
alb-negru, mâinile copilăriei trimit scrisori fără întoarcere
în țara viselor se cântă încet și rar
românii țin în brațe o felie de viață și gura lor mestecă a câta oară tutun
din pieptul fragil al iluziei
azi oamenii, unul câte unul, se însoțesc în culorile primare
copiii se înghesuie printre ghiozdane și emoții
la început de septembrie
părinții fură flori din soare și inima lor răzbate cu greu în bâlciul gândurilor
nu scriu despre oameni mici
singuri, copiii cu cerul în palmă
și dorul la cataramă
îngână un cântec de leagăn
așa respir prin iubirea aceasta
nevinovat este cel care iubește curcubeul
după ploaie și
luna îmblânzită de copitele cailor
alergând pe înserat;
Așa te simt,
în aorta viselor,
aproape de prima strajă,
înainte ca toate ale lumii să se dilueze
într-o rugăciune.

E frig în cer

Multă vreme am crezut că poezia ești tu
iar eu, o femeie mestecând cu buze strânse timpul.
Femeile poartă în traistă grija -
păcatul scos din pantofii maternității,
poarta abruptă unde lumina înfige colții
și bezna se retrage nevindecată.
E frig în cer,
frig în acest octombrie de brumă,
ne-am născut din voi,
mergem spre voi,
lepădam numele și copiii din pântecele nostru în pântecele nesățios al lumii,
plânsul devine terapie;
am fost fiica ta
și culorile se izbeau de trupul meu,
îmblânzește-le, strigai,
ca și cum ai mângâia pisicile negre și ele ar deveni albe -
ce proști am fost!
Timpul ne prinde urma pe hârtie,
câte în cer așa și pe pământ,
Poezia mea,
stampele fiicei lui Hokusai,
iubindu-și părintele
dincolo de moarte.

Turle ruginii

Octombrie cu turle ruginii
crucile aliniate către răsărit -
Pacea este o femeie frumoasă
îmblânzind razele unei iubiri
învelite de mâinile povestitorului.
E liniște sub cupola dimineții
copacii se întind leneș după soare
crengile rotesc umerii cuvintelor
până dor.
Mai e cale de câteva ore
între cei care am fost și suntem
între prezență și absența pașilor
memoria poartă straie vechi
adu-ți aminte de noi
când ne rugam sub cerul de mai
și lumea era o mică poartă spre rai.

Octombrie (haiku)

Pete-n dans pe cer - 
tulpinile golașe
prind toamna-n brațe.

Octombrie iar - 
frunzele în zbor ating
cerul în palmă.

Printre acuarele

De două zile, casa mea este în munte, printre tonuri de acuarelă. 

Timpul se scurge blând, aproape imperceptibil. Culorile prind viață, se desprind de mâinile mele și se înalță, lampioane de fericire. 

Dacă m-am născut pentru o iubire dincolo de această lume, ar fi bine să chem îngerii la masa culorilor. 

Oprește-te pentru o clipă. Spune în gând: Sunt viu și iau cu mine visele prinse în aceste tablouri. Sunt viu și iau cu mine verdele cald al verii, galbenul aromat al toamnei, cenușiul aripii unui înger odihnindu-se, poemele unei artiste zâmbind pe sub pălăria verde. Trec podul și arunc privirea către frunzele jucăușe. Târziu, iau trenul către casă. Liniile se întind spre soare, ca o pisică leneșă dinaintea somnului. 

Sunt viu, Doamne! 

Într-o pleoapă de mai

Am intrat cu iubirea aceasta în luna septembrie.
Aceeași iubire.
Dar nu despre ea vreau să îți vorbesc
Ceea ce cunoști poate părea firav și limitat.
Timpul e cel mai egoist musafir
cand îl primești la masă și el îți aruncă fărâme de umanitate
mângâierea unei pisici și torsul zilelor
iubind fără posesie
femeia și
ochii ei,
îngenunchind serile.
M-am născut într-o pleoapă de mai sau poate am visat
pictam aievea oameni
așteptând la colț de stradă
o iubire care să semene cu tine.
Într-o noapte am plecat
fără niciun cuvânt
portretul rămas pe șevalet zâmbea
trecătorilor.
E dimineață. Septembrie. Patru funii de gâtul subțire al toamnei
risipă de frunze
inima femeii,
promisiune pentru veșnicie.

Femeia

femeia cu părul strâns în creștet privește în gol
împrejurul ei haina indiferenței se strânge ca un corset
a mai trecut o vară, inima nopților bate mai repede
cu fiecare frunză ruptă de vânt un vis se înalță
aproape regretându-și căderea iminentă,
tâmplele femeii îmbracă forma palmelor unite în rugăciune
și-aduce aminte de clipa în care Dumnezeu n-a mai creat pe nimeni
afară de ea,
nu i-ai spus și că iubirea odată desprinsă de cerul văratic
te transformă în piatră,
ar fi sărutat mâinile toamnei mai devreme,
mulțumind pentru rămășițele strânse în cinci coșuri pline
suntem o pâine, I.
aruncăm felii în gura flămândă a trecătorilor
mă retrag în ultimul colț și plâng
de parcă nu m-aș fi născut în trupul iubirii.

Lumea din vârful pensulei

se face liniște în jur

scriu de parcă ești lângă mine

și singura lumină e în ochii sfinților

îmbrăcând pereții goi ai bisericii

ești aici și pot să vorbesc despre lumea din vârful pensulei

așa cum o plâng, izbucnind din iubire

neamestecată cu lut

mi-a fost dor 

și te-am strigat de pe cruce

ochii mei spre pacea de azur

spre corăbiile alunecând molcom pe luciul apei

din loc în loc undițele prinse în alge și pâinea momind viața din adâncuri

se face liniște în pașii liturgici

crucea se odihnește în crizantemele unui septembrie fragil

cobor treptele și chipul tău se imprimă

prin frunze, castane își desfac cochilia țepoasă

copiii le poartă în mâini zâmbind a toamnă.

Scriu de parcă sunt umbra 

pe care pământul n-o încape și rămân prinsă în sforile nevăzute ale poeziei

sărind de pe un picior pe altul.

Un pește a sărit deasupra undiței cu

solzii strălucind victorios în soare

înainte să intre din nou în profunzimea apei

pălăria pescarului se clatină odată cu așteptarea din zori.

Pictorul de pe malul celălalt își strânge culorile râzând

odată cu azurul de pe pânză.

Fără turn de apărare

Nimeni nu doarme,
din ceea ce este
timpul își face cazemate
fără turn de apărare, iubirea strigă
și brațele ei se deschid spre lume.
Sunt aici,
spune copilul ascunzandu-și chipul în palme
doar tu știi să îmi așezi visele spre răsărit
și vezi, aș putea chiar să te uit
în vioara din piept.
Tu ai canta și n-aș ști să te opresc
m-ai striga și eu aș continua să înșir mătănii pe mâinile fragile,
atât de fragile,
încât viața mea se va rupe cu un pocnet surd,
poemele s-ar deșira spre miazănoapte
doar ochii te privesc prin sticla rece
copilul s-a cuibărit demult în așternut
cu spatele lipit de trupul cald al mamei.