Lumea din vârful pensulei

se face liniște în jur

scriu de parcă ești lângă mine

și singura lumină e în ochii sfinților

îmbrăcând pereții goi ai bisericii

ești aici și pot să vorbesc despre lumea din vârful pensulei

așa cum o plâng, izbucnind din iubire

neamestecată cu lut

mi-a fost dor 

și te-am strigat de pe cruce

ochii mei spre pacea de azur

spre corăbiile alunecând molcom pe luciul apei

din loc în loc undițele prinse în alge și pâinea momind viața din adâncuri

se face liniște în pașii liturgici

crucea se odihnește în crizantemele unui septembrie fragil

cobor treptele și chipul tău se imprimă

prin frunze, castane își desfac cochilia țepoasă

copiii le poartă în mâini zâmbind a toamnă.

Scriu de parcă sunt umbra 

pe care pământul n-o încape și rămân prinsă în sforile nevăzute ale poeziei

sărind de pe un picior pe altul.

Un pește a sărit deasupra undiței cu

solzii strălucind victorios în soare

înainte să intre din nou în profunzimea apei

pălăria pescarului se clatină odată cu așteptarea din zori.

Pictorul de pe malul celălalt își strânge culorile râzând

odată cu azurul de pe pânză.