Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

miercuri, 23 aprilie 2014

Nu te încrede în ochii mei

Focul joacă ultima scenă la picioarele noastre
abia ținându-și inima să n-o ia la vale
tu privești prin mine tabloul încă nepictat
e târziu îți spun
nu te încrede în ochii mei
au simțit arșița durerii înainte să renasc 
într-un noiembrie lugubru
din firul absint împletit de vraciul orelor 
nevindecate
încă locuiesc în rama stacojie a copilăriei
să nu pleci odată cu răpăitul ploii
leagă(nă)-mă în inimă
de culorile râului
să-mi spăl chipul în lacrima iasomiei
vino
să rătăcim un ceas
nu te încrede în ochii mei
am pierdut demult busola 
în mreaja poeziei.
21 apr. 2014

Cel mai frumos cântec vine pe furiș

poate lumea asta e doar glasul pustiei
deșertându-se de zbateri
nu știu în care an
să fi fost încă copilă
te-am așteptat într-o noapte de Sânziene
sunt clipe în care ți se pare
că viața atârnă de busuiocul de sub pernă
și neastâmpărul din voce
e doar coperta cărții nescrise încă
uneori e absurd 
să trăiești la infinit o zi
doar s-o îngropi târziu fără răspuns
singurătatea nu vine niciodată ca un musafir poftit
să-i așezi dinainte inima și să-i spui
locuiește-mă
te împinge în căușul nopții
printre bolte de suspine
cel mai frumos cântec
vine pe furiș
din nodul pieptului
înghițind emoția
în poemul din tine
crește o lună
copilul dinlăuntru prinde ocheanul
și privește dincolo
un timp uitat își deschide larg ferestrele.

22 apr. 2014

duminică, 20 aprilie 2014

Taina Învierii

M-am numărat printre aceia care, în număr mare, ca în fiecare an, au fost la slujba de Înviere să ia Lumină și să o ducă în casele lor. Anul acesta, pe o vreme ploioasă, umbrelă lângă umbrelă, ne strângeam unii în alții, să mai îmbunăm puțin cerul. Lumina a venit la miezul nopții, purtată de cei doi preoți ai bisericii în care am călcat prima dată acum 25 de ani. Dar astea sunt alte memorii.
Cântările sparg întunericul odată cu lumina Învierii. Atmosfera se însuflețește, oamenii răspund cu Adevărat a înviat învierii lui Hristos! În fața bisericii cercul de umbrele se lățește diform. Pe trepte oamenii se apără de ploaie și puhoiul de lume din biserică începe să vocifereze, preocupați de cu totul alte aspecte decât Învierea. Unul dintre preoți clatină din cap a nemulțumire, celălalt afișează o resemnare demnă de un om mult prea răbdător.
Treizeci de minute mai târziu, slujba de afară se termină și se intră în biserică pentru cântările Învierii și Sf. Liturghie. Dau să intru cu copilul înăuntru, dar o învălmășeală de nedescris mă ia prin suprindere. Coate și împingeri, oamenii veniți acolo doar pentru a lua Lumina se grăbesc acasă. Au alte treburi de săvârșit și nemulțumirea lor e mare vizavi de oamenii care vor să intre. Ce să caute acolo, în biserică? De ce nu ies toți spre casele lor, acum că Lumina e acolo bine prinsă în lumânările fiecăruia?!
Reușesc să intru cu greu sub ochii critici și dezaprobatori ai celor mirați de îndrăzneala mea de a intra în biserică spre locul meu din cor, alături de copilul meu de nici 6 anișori. Îi las în urmă și-mi găsesc locul lângă oamenii cu care am crescut an după an, pe ai căror copii am văzut născându-se și crescând frumos. E locul meu și slujba abia acum începe. Tropar după tropar, cântare după cântare, simt cum mă adâncesc în taina Învierii.
E trecut de ora 3 dimineața. Sujba s-a încheiat și aprind lumânarea să duc lumina acasă. Mă gândesc la aceia care nu știu că Învierea nu e în lumânarea în care-și poartă lumina, ci în sufletul lor gata să primească taina.
Nu mai plouă. Pământul s-a umplut de Lumină...

20 apr. 2014

Hristos a înviat!

duminică, 6 aprilie 2014

Emoție - o altă față a frumosului


















Poezia mea are șoldurile unei femei frumoase

Poezia mea are ochi iscoditori
în orice colț m-aș afla se rotește din călcâi
să mai fure un miez din pâinea 
aruncată visătorilor
poezia mea are șoldurile unei femei frumoase
se leagănă dibace 
cât să-mi macine ultima fărâmă de rațiune
mă încurc în pletele ei negre
îi cer să mă ducă în cel mai îndepărtat punct
să mă privesc de acolo
cum mă zbat între iubire și dorință
și scriu cel mai frumos poem
din nudul durerii
cât să lipești anotimpurile
în cataplasma unui sărut.
21 mar. 2014 

Crucea fără un braț e doar o linie confundabilă cu viața

simt mâna ta stângă strigând din tablou 
emisfera mea dreaptă prinsă în ultimul sărut
și fluturi amputați 
berze rătăcite pe streașina casei un cuib gol
ce risipă de forme iubite
aceeași moarte lentă tăind pe din două punțile
cum s-ar numi noaptea cu o felie de lună
în sân
crucea fără un braț e doar o linie confundabilă cu viața
singurătatea poate zborul frânt ori pașii deformați ai iubirii
ce-ar fi să legăm trepte muntelui
să nu ne sângereze tălpile
în fuga prin noi...
31 mar. 2014

Timpul e la un pas în urma noastră și coase de zor

mă dor anii
pierzându-și urma, copile,
când îți așezam maci în păr
lumea era un câmp imens de zbateri,
tresar și-acum în fiecare petală neatinsă,
timpul e la un pas în urma noastră și coase de zor,
vom înălța în vârful memoriei
o pânză plină de culori și noduri,
nimeni nu va trece prin noi
fără să lase un semn,
la capătul călătoriei vom ști că viața nu e drumul străbătut
între două ploi,
nici măcar umbrele culcate la pământ,
doar liniștea din forfota zilei
îți va aduce aminte
de mâinile mamei
așa cum îți desenează zorile
ca o taină pe care-o porți dincolo 
în văgăuna sinelui
tălmăcind toate întrebările
cu un sărut.
04 apr. 2014








Între plus și minus, Dumnezeu a așezat poezia

Timpul mi-e mănunchiul orelor cuminți
când îți ascult pașii pregătiți de un nou drum prin mine
tu ai râs, neștiind că adevărul meu nu încape
în umbre alungite pe hârtie,
cerul pare cu un anotimp mai aproape de tine,
dar tu dai din umeri, 
ce nevoie ai de cer dacă pământul ți s-a umplut de miresme
suntem la un pas distanță de o nouă dimensiune,
între ochi și inimă ceasul și-a îndoit acele
îmbrățișându-și trupul firav,
aici și acolo sunt doar polii opuși ai absenței
o durere surdă îmi zvâcnește în palme - 
timpul nostru nu s-a născut încă,
își trăiește singurătatea precum
pustnicul subțiat de patimi,
între plus și minus
Dumnezeu a așezat poezia
punctul neutru în care iubirea adoarme la piept
nemângâiată.

05 apr. 2014

luni, 31 martie 2014

Culoarea e singurul meu adăpost

Te privesc obsesiv din unghiul meu 
amprenta ta pe fiecare pânză de paianjen,
sunt cortine pe care le-ai lăsat trase
și lumini care te-au orbit,
dincolo de toate o foame absurdă
de dragoste,
neastâmpărul privirii mele
mușcând din anotimp,
ești atât de femeie mi-ai spus
și te-am crezut cu fiecare sărut
trimis din colțul tău
locuit de flori sălbatice;
n-ai vrea să trăim pe vreme de furtună
câte trăsnete să împărțim
până să ne lecuim de singurătate,
nici dorul nu ne mai ascultă 
în oricâte nuanțe ne-am picta 
rămânem mai goi 
decât muntele golaș
unde te-ai răsucit pe călcâie
m-ai prins de mână zicând
să nu mai fugi
te-am crezut
din clipa aceea
culoarea e singurul meu adăpost.

2014

Grafică © Mihaela Roxana Boboc - 2014