Dragostea nu are casă
Acasă este un loc care nu are nimic al său
acasă este o rugăciune strecurată de un copil sub geamul unei icoane
un părinte pe care-l aștepți duminica la masă
să îți vorbească despre Iisus
despre tine nimic nu poate fi adăugat
ești zidit în fiecare poem și tot rămâne o mână liberă
să dea la o parte sensul iluzoriu
unde poeta ajunge la întâlnirea cu sine.
*
Martie a bătut la ușă cu aceleași capricii
un pic mohorât pe alocuri însorit
vrăbiile se agață de fiecare rază de soare
ca de un banc de nisip
Larisa privește cerul și fiecare zbor de pasăre
în uimirea ei tace și versuri mă gâdilă
în inimă
abia seara le dau drumul spre casă
pe ușa aceea nu scrie nimic
nu-mi aparțin
cuvintele călătoresc liber
și totuși porumbeii se întorc mereu la destinație
ca și când cineva trasează un fir nevăzut
pe care dragostea se așază
dus-întors
o singură dată.
*
13 fire de mărțișor. Sălciile au înmugurit mai devreme
n-am apucat să le pictez păsărilor căsuțe
oasele mă dor de câte ori dezgrop cuvinte
de parcă împart cu tine ultima lună de viață
Larisa râde adesea
râd și eu
apoi dau sonorul muzicii în căști mai tare
să acopere tot plânsul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu