Mă aflu în a cincea zi de pelerinaj. Am înnoptat în Urgup, locul unde a trăit Sf. Ioan Rusul, ocrotitorul Bisericii Eroilor, parohia noastră. Dar până să ajungem la biserica sfântului, traseul de azi ne poartă spre Valea Imaginației, Muzeul în aer liber Göreme, Valea Porumbeilor și Orașul subteran Kaymakli.
Valea Imaginației (dealul Devrent), denumită așa după libertatea formelor, închipuite de vizitatori diferitelor stânci, te surprinde inevitabil. Urcăm și coborâm uimiți stâncile. Ne fotografiem, râdem, ne cățărăm, luăm poziția respectivei stânci sau ne strâmbăm caraghios. Vedem când animale, când oameni. Sau poate ciuperci sau lighioane. Fiecare e liber să-și imagineze orice și nu există răspuns corect sau greșit.
În muzeul în aer liber din Goreme, călătorul zilelor noastre își poate face o impresie despre modul în care trăiau călugării și călugărițele de acum 1000 și ceva de ani. Muzeul se găsește cam la 3 km depărtare de centrul orașului, într-o căldare naturală. În pereții căldării au fost amenajate între anii 900 și 1200 d.Hr. câteva biserici, chilii, refectorii, depozite, grajduri, toate scobite în tuful moale. Zilnic vin aici mii de vizitatori, cred că doar iarna este mai puțin aglomerat. La intrarea fiecărei bisericuțe, care este inclusă în programul de vizitare a grupurilor organizate, stă de pază câte un funcționar al muzeului ce cronometrează timpul de vizitare. Un grup nu poate rămâne mai mult de 3 minute în fiecare biserică, altfel s-ar împotmoli fluxul vizitelor.
Cele mai vizitate obiective sunt Biserica Mărului (Elmali Kilise), Biserica Sfintei Barbara (Barbara Kilise), Biserica Șarpelui (Yilanli Kilise) și o serie de așezăminte domestice – un refectoriu, chilii, o bucătărie, un grajd. Cele mai frumoase obiecive sunt Tokali Kilise și Biserica Neagră (Karanlik Kilise). (http://www.ulitarnica.ro/wp/pe-urmele-eremitilor/)
Mai târziu poposim în Valea Porumbeilor, un loc cu aripi. La propriu. Orice comentariu devine de prisos. Ne pierdem în zarea cuminte a zilei de 13 mai.
Punctul culminant este însă Orașul subteran Kaymakli. Aici accesul este permis doar la 4 etaje din cele 8 săpate, făcând din Kaymakli cel mai parte oraș subteran, cu o capacitate de adăpostire a 3500 de creștini, refugiați aici pe vremea prigonirilor. Nu este un loc al claustrofobilor, iar persoanele înalte vor simți un evident disconfort ca urmare a gheboșării prin tunele și scări. Dar merită cu prisosință vizitat. Atât pentru organizarea primilor creștini, care rămâne remarcabilă, ei beneficiind de bucătării, cramă, puț, piatră de moară, camere de locuit și biserică, cât mai ales pentru a înțelege confortul de care beneficiem azi și cât de puțin suntem conștienți de ceea ce avem.
Odată ieșiți la suprafață, ne vine inima la loc. Mintea procesează încă despre cum se poate trăi așa, nu o oră, nu două, ci perioade lungi de timp. Cum poți interioriza o lume, cum o poți închide în pumn. Un pumn amar de vise, un pumn dulce de credință. Dar asta este o altă discuție. Una care ține de cortexul imaginației, al dedublării, al conștientizării și aducerii în plan real a unei alte fețe ale aceleiași provocări. Se poate trăi în Hristos ca-ntr-o matrioșcă, din care ies, rând pe rând, dureri, asumări, bucurii în suferință, poezie în pâinea amară a însingurării? Până la urmă suntem singuri, față în față cu Creatorul, cu moartea și viața, cu Iadul rupt pe mijloc, cu Raiul înălțat din sacrificiu.
Doar gânduri, de bună seamă. Ne întoarcem, epuizați după o zi în care am văzut și cunoscut timpuri la care parcă nu mai avem acces. Rămân mărturie cele ce sunt și plâng încă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu