Adevărat a înviat!

Fiecare duce cu sine o suferință, despre care cei din jur nu știu nimic. O durere la fel de vie precum dimineața care se rostogolește flămândă. Fiecare se regăsește, așa cum poate și știe, în cineva. Iar când acel cineva devine călău în loc de far, lumina se stinge în corabie. De cele mai multe ori, permanent. Dacă ești suficient de puternic, lumina se mută întocmai unui licurici, abandonând lacrimă și gând, la picioarele Crucii. Singura care stă de strajă când steagul coboară visele în bernă.
Hristos a înviat, îmi strigă dimineața! Adevărat a înviat, îi răspund pentru ultima oară, înainte să-mi mut lumina și culorile pe marginea altui râu. Nicio poezie nu s-a scris aici, niciun vers nu a străbătut zarea. Nu știu dacă va curge dor în acest exil auto-impus. Până la urmă, totul a rămas o constantă, o rană care nu se închide dar nici nu putrezește. Unii o numesc poezie. Eu n-o numesc nicicum. Tot ce am scris până acum n-a contat. E prea multă gălăgie în jur, îngerul care tulbura apa nu a mai coborât. Oamenii vin și pleacă, vin și cer, primesc și se duc, cu inima goală, așa cum au venit.
Mâinile acestea aspre de dor nu mângâie. Degetele se pietrifică, inima femeii nu cunoaște întoarcere. Nu, Penelopa nu țese de dor, țese pentru că așa simte durerea vie în palmă și doare mai puțin, zi de zi mai puțin. Putea fi orice altceva, puteam picta, scrie, autoflagela până la epuizare.
Nebunia se instalează în momentele de repaos. Cât timp ești în mișcare, lumea devine un punct fix. Fix în momentele de echilibru, ceva se întâmplă și lumea se mişcă din nou în carusel, copilăria se dă de-a dura pe podeaua trosnind a abandon.
N-a mai rămas nimic de împărtășit. Copila cu ochi negri a plecat zâmbind. Am rămas neclintită deși era bine să o urmez. A știut mereu să se strecoare printre povești.
Mâine o să-ți aduc aminte de cetatea de bumbac. De macii sângerii și de ceva doar al meu, care nu poate fi înstrăinat.
Odihnește-te, aici, lângă râu, pânza se pictează singură.