Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;
Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” (...)
Psalm 103, David.
Te priveam ieri și pentru prima dată mi-a fost teamă. Ce te ține departe de Dumnezeu? Ce ai așezat între tine și Creator? Când plângi, de dorul cui o faci? Întrebări grele deși pe chipul tău s-a așternut o dragoste pe care nu o pot numi. Aceeași dragoste care îmi mută poeziile în altarul inimii, alături de icoana blândului păstor sau a lui Hristos plângând Ierusalimul pierdut.
Sinceritatea este liantul dintre pământ și cer. Un Ianus privind în același timp înăuntru și în afara sa. Dacă scoți din tine tot ce te ține pe loc, ce îți rămâne? Un scâncet de copil, brațele întinse spre căldura mamei și o clipă, la fel de vulnerabilă precum viața însăși. Dacă brațele părintești nu te vor cuprinde și rămâi îmbrățișând vidul, cum va mai fi un cer și un pământ să-ți scalde dorul?
Păpădiile au ceva al lor care mă uimesc, ușurința cu care își înalță lampadarele albe, rupând din sine fragilele contururi. Și totuși Dumnezeu așază în loc straie vremelnice, alte culori peste lumânările stinse.
Câtă încredere în inima unui copil care suflă anilor nostalgia! Anotimpurile își leapădă ale lor haine știind că nimic nu e al lor și totuși se întorc negreșit. Doar omul simte lepădarea de sine ca o cruce crestată prea adânc în palme. Rănile se închid când sângele ți-a devenit împărtășanie. Și trupul o anafură în gura conștiinței.
Așteptarea lor către Tine, rugăciunea rămasă nerostită, ca un pendul între memorii. Plânsul acela care zdruncină și iartă, care dărâmă și așază secundele la locul lor. Ceasornicul fricii, un ticăit surd, o muțenie a viorilor tensionate la maximum. Ai dreptate, nu știu ce voiai să-mi spui, știu doar că treptat dragostea a luat locul fricii, cu aceeași ușurință cu care ceasurile lui Dali alunecau pe spatele ploii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu