Cronică la cartea ”Spovedania oaselor” - Mihaela Meravei

Se întâmplă uneori să fii luat prin surprindere de profunzimea descifrării poeziei tale de către o persoană pe care nu ai cunoscut-o până în acel moment. A fost cazul cronicii scrise de Mihaela Meravei, care a descifrat, poate cel mai bine mesajul acestei cărți. A simțit până în adâncul sufletului ceea ce am vrut să transmit.
Mulțumiri din suflet!
Cronica a apărut în Cartelul Metaforelor, nr. 45-47 / 2018 și în Revista 13 Plus, nr. 187/2018.

Cronică la cartea ”Spovedania oaselor” - Marcel Isbășoiu

dacă rămâi

îți promit atâtea lucruri pe care le încalc între timp
lacrimi mute și grija pentru lucruri mărunte
îmi iau haina din cuier, azi ies în ger
copacii în zdrențe tremură și ramurile devin acele ceasornicului
din turnul fără glas.
Să te strig, să te rog, să te construiesc din nimic
când întorci în măruntaiele pământului chipul părintelui meu
până uit și dorm cu fața spre tine
îmbrățișată de lepra neputinței
m-am vindecat de gânduri, m-am vindecat de oameni
respir prin falangele lungi ale poeziei
și nu uit / nu dorm / nu legăn visele nimănui
primește-mă cum sunt
și de mă uiți în sertar sau în peretele inimii
când plânge iarna și gheața se prelinge din ochi
narcise galbene vor înflori aproape de tâmple
dacă rămâi, 
iubite,
am să te mint că hrănesc porumbei călători din palmă
că știu să îmblânzesc calul sălbatic odată cu zorii și
mă vei privi îndeajuns
să mă transform în promisiune.

Pe spatele ploii

”Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.
Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;
Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” (...)
Psalm 103, David.


Te priveam ieri și pentru prima dată mi-a fost teamă. Ce te ține departe de Dumnezeu? Ce ai așezat între tine și Creator? Când plângi, de dorul cui o faci? Întrebări grele deși pe chipul tău s-a așternut o dragoste pe care nu o pot numi. Aceeași dragoste care îmi mută poeziile în altarul inimii, alături de icoana blândului păstor sau a lui Hristos plângând Ierusalimul pierdut.
Sinceritatea este liantul dintre pământ și cer. Un Ianus privind în același timp înăuntru și în afara sa. Dacă scoți din tine tot ce te ține pe loc, ce îți rămâne? Un scâncet de copil, brațele întinse spre căldura mamei și o clipă, la fel de vulnerabilă precum viața însăși. Dacă brațele părintești nu te vor cuprinde și rămâi îmbrățișând vidul, cum va mai fi un cer și un pământ să-ți scalde dorul?
Păpădiile au ceva al lor care mă uimesc, ușurința cu care își înalță lampadarele albe, rupând din sine fragilele contururi. Și totuși Dumnezeu așază în loc straie vremelnice, alte culori peste lumânările stinse.
Câtă încredere în inima unui copil care suflă anilor nostalgia! Anotimpurile își leapădă ale lor haine știind că nimic nu e al lor și totuși se întorc negreșit. Doar omul simte lepădarea de sine ca o cruce crestată prea adânc în palme. Rănile se închid când sângele ți-a devenit împărtășanie. Și trupul o anafură în gura conștiinței.
Așteptarea lor către Tine, rugăciunea rămasă nerostită, ca un pendul între memorii. Plânsul acela care zdruncină și iartă, care dărâmă și așază secundele la locul lor. Ceasornicul fricii, un ticăit surd, o muțenie a viorilor tensionate la maximum. Ai dreptate, nu știu ce voiai să-mi spui, știu doar că treptat dragostea a luat locul fricii, cu aceeași ușurință cu care ceasurile lui Dali alunecau pe spatele ploii.

Acuarele poetice

Acesta nu este un poem de dragoste

Nu e descătușarea unei iubiri,
ușurarea pe care moartea o dă uneori,
risipa de energie pentru lucruri mici
cuvintele pe care nu le aștepți dar vin oricum
când nu mai contează
și nu te mai ating.
Acesta nu este un poem de dragoste,
dragostea rabdă toate, urcă pe umerii rugăciunii,
înalță copilăriei zmeie din nisip.
Nu știu să iubesc. Nu știu să nu iubesc.
Uit să te uit și nu uit umbrele pe care ochii tăi le aruncă peste bord
odată cu năframa roșie a înserării
când toate dor și nu mă doare
să te văd țintuit în lume când lumea e o corabie fără vâsle
să botezi neștiutele poeme după tine
dar să te lepezi de oameni,
de nimicurile lor,
de pământul de sub tălpile mele.
Nu dau bani flămânzilor din suflet
nu hrănesc gura anilor seci
sunt cenușă și mă șterg din anotimp
sunt cer și trăiesc din leșul iubirilor
se va vorbi despre noi cum alipeam cioburi
și ele prindeau viață mergând sub pământ.

Azi am plecat și ziua m-a urmat cuminte
nu aveam semințe în pumni nici lacrimi să le ud
nu aveam nimic al meu când te-am cunoscut
doar crucea ca o brazdă peste singurătate
și lemnul ei plângea în mine
plângea și nu puteam să opresc poezia
curgând pe mirul frunții.
Tu nu știi sau poate tocmai pentru ca știi, taci și te lepezi de cuvinte
sunt mici și bat surd în geam, bat surd în lumină
fereastra morților s-a aburit înăuntru îngerul culege vise
sunt mai frumoase oasele lor,
sfinte încă,  plămadite din dor.
Timpul trece care încotro apucă o pâine și colțul ei alunecă în mâinile copilei
Iartă-mă, mamă, când plecam de lângă tine,
umpleam plămânii cu joaca și te uitam
cu grija pe umeri
Acum să nu-mi pleci odată cu bulgărele desprins din lună
odată cu dragostea nepoemelor mele.

Aceasta nu e rugă de seară
Dumnezeu știe că îl chem rareori dar El vine,
vine pentru tine.

I-am spus zilei să îl aștepte în genunchi
cu soarele în palme și ea mi-a aruncat firimiturile acestea de poem
pe care nu-l voi numi nicicum.

***

Așteaptă-mă, șopti vocea din colțul neiubirii mele...Iar eu o ascultam pentru că nu știam că exiști.

Alerg. Tu încă ții mâna mea dreaptă între palmele tale și asta e bine. 
În treacăt aud râsul unei femei îmbrățișate și zâmbesc 
e frumoasă așa cum iartă colții iernii înfipte în grumaz 
strada se umple de zambile și gândul mă apucă de încheietura mâinii
ziua se îmbracă în aripi de libelulă, 
femeia își prinde agrafe în păr în loc de mângâieri 
sunt aici, șoptește vocea dar eu nu-i mai aparțin 
în zori pictez ceva ce seamănă cu atingerea ta
și pânza rămâne imaculată.

poeme de inimă albastră

Timpul, o mănușă ale cărei degete lungi mă ating, de fiecare dată altfel. 
Copilăria, un șah al minții cu pioni alungiți pe tabla memoriei și 
tu, iubirea din capul unghiului
care nu mă va zdrobi, 
iubirea mea hrănită în cuibul poemelor de inimă albastră 
din care rup bucăți de pâine 
și ele se întorc anafură în noaptea celor șapte coline 
tu, privirea care îmbrățișează copilul nopților boeme
scribul nescris de vreun anotimp fie el acest martie pe care așez flori 
ascultă ropotul cailor pe tabla de șah 
am ascuns zahărul lor în zăpadă 
acum inima lor se face albastră în clar de lună 
și tu continui să alergi prin mine
râzând.

Închide genele nopții

Trupul tău se subțiază, mamă,
aproape pâlpâind în lumina candelei
rugăciunea își spală ochii și vede întâia oară răsăritul dulce pe buzele copilăriei.
Ninge. Mă dau repede jos din pat. Întâii fulgi mi se topesc în privire
alerg spre tine
închid fermoarul iernii și cu emoție te ating
pe locul rămas liber după ce Dumnezeu
ți-a lipit la loc coasta singurătății.
Ești mai vie, mamă,
decât te visam când puneam mâna streașină
și un șirag de mătănii își depăna fricile, bob cu bob.
Azi nu mai visez, mamă,
parfumul merelor se simte încă în toamnele fără gratii
ești aceeași flacără arzând griji după griji
doar eu am mai crescut parcă între două lacrimi
cuibărite în podul palmei
ninge în luna martie
ninge, dragul meu,
decembrie a rămas de strajă și ochii mamei niciodată închiși
dor în palide memorii mișcându-se în pasul ceasului mut
prea mult am lipsit din propria viață
închide genele nopții și vino
să culegem mirul florilor de câmp.