A îngeri și ploi

Vă dau un trup, munților,
să înveliți poezia cu frigul sub coaste
să nu lăsați să curgă cerul în mrejele lunii
să nu-mi lăsați copilăria stearpă 
și cuvinte să duceți pe creste
cuvinte aprige în râul din palma ta
când întorci norii din mine în fânul toamnei
cu mere domnești în veacul dospind de singurătate
și curcubee văratice în ochii maicii mele
vă dau un trup, văilor,
să-mi nașteți flori de câmp sub gene
și tata să învie între vise 
ca dormind să iert pământul și crucile lungi
mirosind a îngeri și moarte
a cer și ploaie
a tine 
și dorul din umbra buzelor
să sufle iubirii păpădii...
ce noapte e afară și sufletul lumină în bătaia silabelor
fereastra se face tot mai mică
iar trupul meu, o pătură de umbre,
un vis culcat pe iarbă
cu brațele întinse, 
jumătate din pâinea poeților se frânge în potir
cealaltă jumătate hrănește îngerii
a dragoste și somn.



*Poetului care cerea un trup munților, Lucian Blaga, și amintirii lui neșterse peste veacuri...

”Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, /

şi totuşi / 

flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete, / 

căci lutul tău slab / 

mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet / 

ce-l port.”