E o chemare și o mărturisire în același timp. O durere reală, dar și o asumare a Golgotei proprii. Să te vezi așa cum ești, să ai acea luciditate să înțelegi cât ești de departe de Cămara suferinței lui Hristos, și în același timp să ceri lumina și îndurarea Cerului, ca haina sufletului să-ți devină mângâiere.
Am ascultat acest cântec în multe versiuni, am căutat, mărturisesc, vocea care să-mi ridice prin porii pielii sufletul către Cer. Am găsit târziu pe acela care, în cimitirul cuvintelor mele, mi-a adus aminte de Înviere și de blândul Păstor. Un Păstor care a luat pe umeri suferința poporului său, și a tuturor neamurilor.
Cânt seara copiilor mei ”Blândul Păstor”, așa cum o știu din străbuni. Cu glas șoptit, aproape de jale, dar fără resemnare. Fetița mea de aproape 4 ani mă întreabă despre oaia cea cu piciorușul frânt, și ochii ei negri se întristează, gândindu-se că poate, El n-a reușit să o mai vindece. Eu îi spun că El poate vindeca orice și oricât, dar nu oricum. Bate și ți se va deschide!
Azi e despre îngropare, despre moarte și petrecere la mormânt. Despre tradițiile acelea, aproape sacre, știute numai de cei care au trăit destul încât să înțeleagă importanța momentului, când doi prieteni își dau mâna, în suferință. Moartea, iată ce taină, și cum a reușit Hristos să transforme durerea pierderii în bucuria regăsirii dincolo!
Ieri seară, la Denia celor 12 Evanghelii, preoții au scos crucea, purtând-o pe umeri, așa cum odinioară, însuși fiul lui Dumnezeu răzbea pe drumul Golgotei, sub povara ei. Un cântec se aude încă ușor în memoria pașilor:
“Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape.
Cu cununa de spini a fost încununat Împăratul îngerilor.
Cu porfiră mincinoasa a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.
Cu sulița a fost împuns Fiul Fecioarei.
Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne noua și slăvita învierea Ta!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu