Am iubit-o pe fata aceea (rostogolește cuvinte din necuvinte)

”- știi ce e viața?
 - nu...încă aflu...
 - e cerneala aia roșie cu care îți scrii tu poeziile
- ...”

femeile au felul lor de a construi din nimic -
universul se ține în mâinile maicii ca-ntr-un pântec,
copilul se naște în poemul din poem / obrazul lui e lipit de geana dimineții /
bărbia îi râde sătulă la pieptul cuvintelor // îngerul vede și sărută norii
îmi trimite ploaia spre răsărit acolo unde am trimis spaimele, împreună
nu pot fi doi oameni din același aluat, dar pot simți anotimpul
ieșind din mine ca o cămașă prea strâmtă;
înainte așteptam noaptea să-mi legăn oasele și să plâng,
acum te aștept spre miazănoapte și poezia o ia în față ca un far,
mă opresc să arunc pietre în prăpastie și odată cu ele copila
rostogolește pământul între degetele ei fine -
am iubit-o pe fata aceea, încă o iubesc,
pumnii ei mici ocroteau sufletul morții și mă ruga
să o mai las ghemuită în mine
un ceas
cât tu ești încă departe construind ziduri.
Îngerul ploii simte și-mi aduce flori de soc,
ridurile cuvintelor se hrănesc din parfumul lor
din neliniștea aceasta modelez litere,
marfarul vieții își târăște pașii, doar tu știi cât iei și pui la loc
din oasele mele am născut poeme care dor
și tu, Doamne, scrii despre ceea ce mă ține în viață
cu cerneala invizibilă care ne leagă,
despre fata aceea pe care încă o iubesc
și rostogolește cuvinte din necuvinte,
așteptând trenul către un munte doar al ei,
unde și-a legat părul și a șezut râzând la soare - 
ce raze vii ai pus în mine, părinte,
și cum te-ai ascuns în cerul de oglinzi 
dincolo de delirul lumii pierdute într-un hohot
scriu...