Nici zorii nu au dat și eu merg repejor dinspre Strada Viitorului spre Biserica Eroilor cu rucsacul în spate și valiza pregătită de drum.
Este 21 octombrie și am plecat într-un pelerinaj spre Maramureș, pe care l-am așteptat cu nerăbdare timp de doi ani, de la ultimul pelerinaj în această zonă atât de pitorească.
Atunci nu am scris nimic, prea mare a fost setea de călătorie și dorul de liniște. Acum scriu din același motiv pentru care fac fotografii. Să nu uit senzația, trăirile, să nu uit nimic. Mă sperie uitarea. Această amnezie a gândurilor, care se așterne după ce părăsești un loc pe care îl iubești.
Este joi, în zori. Plecăm spre Iași, la Sfânta Paraschiva. Bucuria este mare, pelerinii așteaptă și odată cu rugăciunea de călătorie, fiecare cu gândul lui, anticipează întâlnirea cu Sfânta.
Vremea este însorită, este o toamnă blândă, una dintre acele zile care se deschid spre soare, încă din tihna dimineții.
Ajungem în jurul prânzului în centrul Iașului, la Catedrala Mitropolitană. Nu este aglomerat, se stă la rând respectând regulile de distanțare. În circa treizeci de minute suntem la racla sfintei.
Ating racla sfintei și mă rog. Pun mâna dreaptă peste mâna sfintei și o simt vie și caldă. Încep să plâng fără să mă pot opri sau măcar să încerc să o fac. De-a lungul timpului, am constatat că sunt momente în care lacrimile vorbesc mai mult decât cuvintele. Rugăciunea curge pe obraji. Palma dreaptă îmi amorțește de când am atins racla și rămâne așa până ajung din nou la autocar.
Ajungem și la Biserica Sfinții Trei Ierarhi, monument de arhitectură. Rămânem pentru fotografii și bucuria își intră în drepturi.
Părăsim mănăstirea totuși cu sufletul împăcat știind că în curând ajungem la hotel și putem despacheta toate ale zilei, emoții și gânduri, trăiri și rugăciuni, și le putem așeza la capul patului, întru odihnă.
Hotelul Continental își merită renumele. Confort și intimitate, cele două cadre necesare unui bun popas. În plus, mâncarea se dovedește a fi excelentă. Rămân cu gândul la cei mai buni papanași, împărțiți cu tovarășii de masă.
A doua zi dimineață, la micul dejun cu bufet suedez, îmi aduc aminte de fericire. Da, la o ceașcă de ceai și una de cafea, împreună cu pelerinii mei cu suflet mare, dimineața îmbracă straiele fericirii.
Intrăm în tărâmul mănăstirilor Sucevei, și începem periplul cu Mănăstirea Dragomirna.
”Mănăstirea Dragomirna este un complex mănăstiresc fortificat din România, construit în perioada 1602-1609 în satul Mitocu Dragomirnei din comuna omonimă (aflată în prezent în județul Suceava) de către mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Ea este situată în apropierea pădurii Dragomirna, la o distanță de 12 km nord de orașul Suceava. Biserica mănăstirii are hramul Pogorârea Sfântului Duh (sărbătorit în duminica de la 50 de zile după Paști).” https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Dragomirna
În ținutul Sucevei domnește liniștea. Zidurile groase, înalte, arhitectura impunătoare a fortificațiilor, toate îmbrăcate în straie de toamnă, te cuceresc iremediabil. Am simțit că timpul fuge sub noi, fuge întocmai unui copil zglobiu, care după ce își arată zâmbetul știrb, dispare în pădurea ruginie și rămânem așteptând. O nouă zi, o nouă revelație, o permanentă căutare. Așa este cu miracolul acestor locuri binecuvântate.
Acestor cuvinte nu mai pot adăuga nimic, pentru că în fața unei asemenea mărturisiri de credință, nu poți decât să te închini.
Așa, părăsind acest locaș mănăstiresc, cu gândul la mucenicii tăi, Doamne, puțini kilometri ne despart de Mănăstirea Putna.
Nu trec cu vederea faptul că la Mănăstirea Dragomirna, maicile cu mâini neobosite pregătesc produse mănăstirești de leac, pentru diversele boli și afecțiuni ale trupului dar și ale sufletului.
Merită cercetat site-ul acestora și îl las drept mărturie al celor văzute la pangarul mănăstirii. https://www.produsemanastiresti.ro/
Revin la Mănăstirea Putna și cercetând istoria locului, aflăm că Mănăstirea Putna este unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” de către Mihai Eminescu, în 1871.
Mănăstirea se află la 33 km nord-vest de orașul Rădăuți, în județul Suceava. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc.
Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ștefan este Turnul Tezaurului a cărui construcție a fost terminată în anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare, odoarele acestui sfânt lăcaș.
Cu gândul la cele trăite, am cerut unei pelerine să mă prindă în acest cadru, la ieșirea din Mănăstirea Putna, în dreapta pangarului, acolo unde toamna se alinta cu cerul atât de albastru, cum numai pictorul desăvârșit îl putea crea.
De la Putna spre Sucevița, împletirea de culori este tot mai pronunțată. Drumul șerpuiește prin codri și la intrare în curtea mănăstirii un contrast, cum numai octombrie poate crea, devine prilej de fotografii.
De la Mănăstirea Sucevița ne îndreptăm spre geamăna ei, Mănăstirea Moldovița. Aceeași arhitectură și pictură exterioară, care dă viață zidurilor groase și reci.
”Originea acestei mănăstiri rămâne învăluită în negura vremii, tradiția amintind de existența ei încă din timpul voievozilor Mușatini, care au ocrotit-o.
Sub pașnica domnie a lui Alexandru cel Bun, ocrotită și înzestrată de ctitori, mănăstirea a dăinuit până la sfârșitul secolului al XV-lea când, din cauza unei alunecări de teren, s-a prăbușit. Ruinele ei se văd și astăzi, la circa 500 m distanță de actuala mănăstire. La S-E se află pârâul Ciumărel[4] și Valea numită a Ciumârnei.”
https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Moldovi%C8%9Ba
Mai este un singur obiectiv de văzut în a doua zi de pelerinaj spre Maramureș: Mănăstirea Bârsana. Orele au trecut repede, mult prea repede, fără a ține cont de dorul nostru nesățios și de dorința firească de a rămâne parcă, prinși între ziduri.
Ajungem aproape de crepuscul, iar priveliștea ei îți taie răsuflarea. Cât timp să mai rămână de fotografii, cât timp de rugăciune și meditație?
Poate aici, în fața icoanei Maicii Domnului, cu pruncul în brațe, peste care au trecut mii de sărutări și tristeți, mii de lacrimi și rugăciuni, poate doar aici timpul stă în loc și așteptarea mușcă din vecinicie.
Nu știu cum au simțit ceilalți pelerini, dar când am plecat de la Mănăstirea Bârsana, parcă și sufletul a luat-o la vale, spre Sighetul poeziei mele, în Marmația care ne aștepta, într-un octombrie târziu.
Despre Sighet și drumul spre Mănăstirile Ana-Rohia și Nicula, despre Sibiul la pas matinal dar și despre cum bat clopotele în Catedrala Mitropolitană din Sibiu și cum se închide un pelerinaj între cupolele toamnei, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, voi scrie mai departe.
(va urma)
