Revista Literadura, nr. 21 / 2021

Ploaia a măturat azi-noapte fricile 
de parcă nu mai există hotar
între cei care am fost și suntem
între mine și tine alunecă boala
te scap din brațe
nu te-am ținut înăuntru
oasele mele țipă
dorul este doar o lespede pe care-mi odihnesc poemele
înainte să se transforme în femeie
scot apă din fântână
și mă întreb despre ce voi scrie
când ploile vor adormi 
în cochilie de melc
tu taci și urăsc
copacii care foșnesc verde 
fructele în pârg
femeile cu copii în pântec
fericirea aceasta iluzorie
trenul adormit în gară
scrisorile trimise cu poștalionul de patru
călătorind cu osiile rupte
e vară dar putea fi orice anotimp
în poezie timpul alunecă
de-și julește genunchii
un garou peste iubire
și venele ei adânci
apusul iuliei peste oraș 
ferestrele pictate în rouă 
căsuțele de păsări 
lemnul 
formele mici
adânc
impregnate în poezia mea
tu. 

Aluatul

Caut un rost în timp ce întind aluatul de gogoși

apelul telefonic apărut ca din neant crește ca o drojdie

inima celei dispărute din lumea asta iluzorie

pe o pânză de păianjen țese doruri

răzbunând și ultima urmă de tine

căldura devine suportabilă

jocul frunzelor și ciorovăielile copiilor

în timp ce caută broaște prin bălți

durerea gustă din mine

mușc o piersică din care curge dulceața

pe vara din care nu mai ies

urc anevoie o culme - zarea se purifică

nu ascunde nimic rămâne doar transparentă

precum lacrima pe care n-o poți reda

și atunci o plângi direct pe pânză

păianjenul se mută de la un capăt la celălalt al firului

nu sfâșia țesătura

până nu cunoști migala poetului

ochii lui râzând pe sub pălărie

vârsta inocentă a mariei

ploaia care mătură cuvintele dintre noi

umplând până la refuz paharele cu vin

rămase de strajă în odihna cerului

și brațele deschise larg

către lume.

Vara lui 2008 (La mulți ani, Emi!)

Era vara lui douămiiopt

urcam anevoie cele patru etaje

cu pântecul plin de tine

tata se strângea tot mai mult 

în cochilia bolii 

Emanuel întârzie, îi zic într-o zi

când căldura dădea pe afară

și nervii mei întinși

de acasă la maternitate

dinspre tablourile încă neuscate

pe patul de control

și înapoi

spre ziua cea mai lungă

și noaptea făcută ghem

orele lungi și primul scâncet

de suferință 

forcepsul care mi te-a adus viu 

dintr-o moarte sigură

pe care o păcălesc și acum

când tata a intrat definitiv în cochilie

și poemele se scriu

orfan dar știu

că aici și dincolo

distanțele se anulează

când crești continuu

și mă depășești deja cu un cap

iar eu mă fac mică

de încap 

în aceeași cochilie strâmtă

de unde mamele nu ies niciodată

nu știu cum

dai drumul la tot ce strâng

de când refac traseul

dinspre inimă

spre rațiune -

o lampă pe care o sting

asemenea unei candele

când a ars tot uleiul

și un deget de apă rămâne

martor tăcut al rugăciunii.

Parnas XXI - Iubește-l, Anya

Mulțumiri, Parnas XXI!

Mihaela Roxana Boboc - Iubește-l, Anya (editura Neuma, 2021): Mihaela Roxana Boboc își contrazice numele – a ajuns la maturitatea lirică. Ea își inventează un alter-ego, delicata și sensibila Anya. Poeta de acum dă sfaturi ipostazei sale juvenile din perspectiva unor experiențe bogate, deși traumatizante. Scriind, ea aruncă maci printre șine de tren, iar aceștia încolțesc și cresc. În jurul metaforei iubirii rezistente la mediul ostil se construiește o carte valoroasă și coerentă, demnă de atenția cititorilor. (Horia Gârbea – pe coperta a IV-a a volumului)

Imponderabil

Iubirea este doar un cuvânt, Anya.
iubesc un om care nu-mi aparține,
nici sieși,
și dacă iubesc nu-l iubesc
doar plânsul dintre gene
și vocea din cochilie
când se face noapte în miezul zilei
și dor din nimic
o plastilină în mâinile lui Dumnezeu,
o pasăre de lut care prinde grai
în luna lui gerar.
Mă gândesc, Anya, la ceea ce iubesc și
îmi apare în vis un om
pe care nu-l cunosc dar îl iubesc
pe care l-am iubit înainte să știu.
Pun la frământat versuri,
și ele cresc în mine.
E vremea să cuprind grumazul părintelui meu
să încap în tălpile copilei
cu moartea pe moarte călcând.
Anya, să nu-i spui că am iubit,
să nu spui nimic.
Îmbrățișează-l când orele se ascund
la pieptul lui,
o lume mică într-un ochean -
fericirea se zărește străină, purtând eșarfa roșie
la gâtul subțire al anotimpului.

Caravana

În vremea când oamenii trimit scrisori tot mai rar,
dar scriu tot mai mult
poeme - întrebare
poeme – fără destinație
poeme - corbi,
acest început de an,
Anya,
ți-l las nădăjduind că-l vei iubi
îndrăznind.
Plec odată cu această caravană
unde nimeni nu așteaptă răspuns
se aud doar zilele cum se scurg pe copertină
și femeia
pe care o văd în fiecare zi
privind netulburat zarea
vocea ei domoală
când îmi povestește
cum a îngropat
tot ce a iubit
și leagănă amintirile
dezlegate.
Sunt lucruri care nu se spun,
Oameni pe care îi pierdem și
învățând să mergem
cu durerea pe umeri,
aruncăm maci printre șine de tren -
ei cresc netulburați și roșii
sângele lor hrănește gările
și oamenii privesc ceea ce nu pot atinge
doresc ceea ce nu pot avea.
Eu am avut tot, Anya,
și am aruncat poeme sub șine
până n-am mai știut nimic.
Această caravană
care vine de niciunde
îmi este adăpost
și pentru prima dată
zăresc omul care cerșește la un colț de gară
o respirație.

 https://parnas21.blogspot.com/2021/05/mihaela-roxana-boboc-iubeste-l-anya.html?showComment=1622181437700#c5776420479195949314

Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Mihaela Roxana Boboc
Citește mai multe poezii aici: Ore de priveghere, Culori pentru ochi închiși, Spovedania oaselor, Terapia ploii de chihlimbar
Blog personal: Poezie, pictură, grafică - Mihaela R. Boboc

Copyright © 2021 Mihaela Roxana Boboc

Terapii alternative, cronica Valeriei Manta Tăicuțu la volumul ”Terapia ploii de chihlimbar”

 

Almanah ”Renașterea Buzoiană” 2021

 

Revista Literadura, nr. 19 / martie 2021

 

Revista de cultură 13 Plus, nr. 199/2021

 

Iubește-l, Anya - Editura Neuma, 2021

 A apărut la Editura Neuma volumul meu de poezie: Iubește-l, Anya. Azi am avut bucuria să primesc cărțile.

Mulțumesc dlui

Horia Garbea

pentru excelenta colaborare și Editurii Neuma pentru profesionalism și implicare!

Iubește-l, Anya

Anya, iubește-l, cu mâinile mele pe trup vorbește-i despre poezie mai ales despre aceea care ucide și renaște care fărâmă orice formă de rezistență Anya, sărută-i diminețile și nu te gândi la mine, artiștii nu știu ce să facă cu iubirea o transformă în papirusuri o pictează pe umeri de brumă până sfâșie totul în jur e prea târziu tușele au fost deja aruncate pe podea și trupul meu - o pată de lumină pe gulerul cămășii de duminică. Am murit de atâtea ori, Anya, când înviam el mă ducea de mână la râu, îmi spăla fața și așa schilodită de neputință îi zâmbeam, iubeam așa cum iubești geamăna din ochiul ferestrei; se face noiembrie, Anya, mi-e frig și moarte, frig și dor, cancerul zace sătul în propria-i carne cancerul minte că e sătul iubește-l, Anya, îngerii culeg ghebe din asfalt noi nu, niciodată nu vom ține de mână copiii să-i mințim că lumea e povestea celor unsprezece lebede întregită de iubirea care coase mută ceasul ticăind bezmetic, noi nu, niciodată nu iubim ploaia cu frunzele de chihlimbar iubim pașii înapoi spre povestea Anyei, noi nu ne luăm rămas bun.

Spitalul cu voci de copii

Este început de martie

în paturile strâmte 

copiii se strâng în coastele părinților 

și stăm așa - toți o iubire și o frică

peste drum e o stradă îngustă 

cotind spre stânga 

încerc să-mi imaginez 

cum stau pitite visele după case

cum zorii se îngână odată cu 

speranța 

în timp ce oferi în stânga și-n dreapta mărțișoare

seringile străpung vene din care țâșnește viața 

pe hol se aude un cântec 

memoria copiilor se șterge odată cu fiecare criză 

epilepticul nu doarme

îl strigă pe Dumnezeu 

la celălalt capăt

strigătul se întoarce în matcă

aud cântecul din ce în ce mai tare

căldura se întoarce în coaste

iubind.