Vara lui 2008 (La mulți ani, Emi!)

Era vara lui douămiiopt

urcam anevoie cele patru etaje

cu pântecul plin de tine

tata se strângea tot mai mult 

în cochilia bolii 

Emanuel întârzie, îi zic într-o zi

când căldura dădea pe afară

și nervii mei întinși

de acasă la maternitate

dinspre tablourile încă neuscate

pe patul de control

și înapoi

spre ziua cea mai lungă

și noaptea făcută ghem

orele lungi și primul scâncet

de suferință 

forcepsul care mi te-a adus viu 

dintr-o moarte sigură

pe care o păcălesc și acum

când tata a intrat definitiv în cochilie

și poemele se scriu

orfan dar știu

că aici și dincolo

distanțele se anulează

când crești continuu

și mă depășești deja cu un cap

iar eu mă fac mică

de încap 

în aceeași cochilie strâmtă

de unde mamele nu ies niciodată

nu știu cum

dai drumul la tot ce strâng

de când refac traseul

dinspre inimă

spre rațiune -

o lampă pe care o sting

asemenea unei candele

când a ars tot uleiul

și un deget de apă rămâne

martor tăcut al rugăciunii.