Ore de priveghere - Parnas XXI

https://parnas21.blogspot.com/2020/06/mihaela-roxana-boboc-ore-de-priveghere.html

Ore mici, în care ești singur cu povestea nescrisă, singur, tu și Dumnezeu, tu și propriile neputințe și dureri, luate pe umerii rugăciunii.

În revista Rotonda Valahă, anul V, nr. 2 (17)/2020

Taie-ți părul

 

să nu mai atingă umerii 

să nu te mai înăbușe nopțile

să nu mai simți mângâierea în plete

nici felul în care se rupe 

fir cu fir

iubirea 

taie-l 

până nu-ți mai atinge obrajii

și despletită de sens să umbli

înapoia ta să-mi dai săruturile

parfumul toxic al palmelor 

conturul imaginar

al sânilor mușcați de sărut

tot ce iei și nu pui în loc

tot ce nu scrii și se taie de la rădăcină

ca și când nimic

nicicând

niciodată

 

taie-ți părul și împletind cosița

dă-i drumul în lume

de unde nicicând întoarsă

niciunde sărutată

niciodată pictată

lipește versurile

ca un origami

pe o coală imaginară

unde fiecare pliere

pe trupul suferinței

este un act de dragoste

împărtășită.

În Ziarul Lumina, mai 2020

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/lumina-literara-si-artistica/poezie-mihaela-roxana-boboc-154403.html?fbclid=IwAR1ls1P0nLjkl9XFamZLVZMIjUAHRjK5DMK9_6lquWZecoXJhGAexP-Syw0

Poemul bun

 

Un poem bun trece prin tine și te lasă

cu buzele arse

te lasă flămând și gol

un poem bun nu te hrănește, nici te adapă

te face să-ți fie dor

să tânjești după Dumnezeu

să spui cerului pământ și să pui semințe

de unde să rodească cuvinte

în crengile lungi de așteptare

mi-e dor de poetul care a scris

și a trăit să vadă

muza înflorind la celălalt capăt al iubirii

adaug o ploaie punctului

îmi sărut dorul pe frunte

și aștept

furnicăturile din palme

poemul bun

poetul

setea

tot ce-ți dă viață

brațele întinse peste câmpia ca un văl alb

credința, o mireasă iubind durerea din sân

când dai drumul iubirii

și ea se întoarce precum un roib sălbatic

îmblânzit de lună

mi-e dor de poetul care trăiește

precum în cer așa și pe pământ

poem după poem

arde pielea cuvintelor

o singură rană

Hristos răstignit

în mijlocul nostru

poemul bun

singurul poem

mușcând din veșnicie.

 

Singurătatea - temă AntePortas

Simt singurătatea 

o mușcătură de șarpe

în glezna subțire a dragostei

minciuna pe care o spunem constant

privindu-ne în oglindă

am legat la gură cuvintele

suntem gata să zâmbim

cineva face o poză

întorc capul

anotimpul se curbează în palma mea dreaptă

nimeni nu m-a văzut plângând

afară de tine

locuiesc în trupul unei femei 

altei femei

femeii

care refuză să se lase pictată

aleargă prin mine

alergi

alegi

legi

care nu au legătură cu adevărul

dar pui crucea în spate

și te plimbi de la un capăt la celălalt al amintirii

uneori pașii se opresc înaintea mea

și pun la ochi o eșarfă de mătase 

precum cerul după ploaie vara;

singurătatea este o babă hâdă

pe care o iubești pentru că nu-ți întoarce niciodată oglinda

să-ți spună adevărul

singurătatea este o pânză de păianjen

pe care țes și țes

atâtea mărturisiri

fără ecou

se face iunie, dragul meu,

și pașii se numără invers.

Răsfăț literar în revista 13 Plus, Bacău, nr. 196/2020