Semn de primăvară

O fereastră deschisă este ca o rugăciune 
înăuntru lumina cade pe muchiile troiței
liturghia sufletului se cântă îmbrățișând copilul din tine
zarea ia pulsul mirului pe tâmplele părintești
fără să știu cum am ajuns
pe puntea dintre vis și adevăr
deschid brațele și inima se preface în izvor
să mai curgă dor și sare peste sângele acesta
la capătul drumului voi iubi întregul din fiecare fragment
(am pus pe alocuri semn de carte
să mă întorc în mine precum o pană pe inspirația poetului)
ceasul așteaptă clopotul prelung
să-mi pună așteptarea pe umeri -
a câta oară va fi când lumea se va împărți în trup și sânge
orfane gânduri se hrănesc din iubire
și fuge poemul spre tine
cu tălpile goale.

Primește-l, părinte, 
odată cu primăvara furișată în ghiocei
pictează-mă azur
la împletitul zorilor
prea devreme să plângă roua 
în acuarela acestui poem
prea târziu să-l întorci
prunc în duminica iertării

cheamă-mă 
și voi ajunge floare de mai
în mâinile sărutate de soare
Dumnezeu modelează fără grabă-n lut.

© Mihaela Roxana Boboc