In memoriam Marin Ifrim (1 dec. 1955 - 14 mar. 2019)

Mi se pare aproape o impietate să vorbesc despre tine la timpul trecut.
Marin Ifrim, așa cum te-am cunoscut (și corespondat), o altă față a unui scriitor și om iubitor de frumos. O mică parte din ceea ce erai, gândeai, transmiteai:

”Mi-ar fi plăcut să pictez. Am citit biografiile tuturor marilor pictori ai lumii. Am fost impresionat. La unele tablouri, când mă rătăcesc în vreo expoziție, mă uit ca vițelul la poartă nouă. Zilele astea o să iau de la CCS un album a unui pictor ”oarecare”, ca să-mi aduc aminte sub ce pânze mă ascundeam de realitatea hidoasă din timpul comunismului. Am avut mare noroc! Trebuie să te iei în serios!...”

”Îmi pare sincer rău sau rău sincer că nu sunt miliardar ca să pot promova/mecena artiști de valoarea ta. Va trebui să te impui de la sine/de la tine. Poate faci măcar o expoziție. Contează enorm. Mai vorbim. Să ai încredere totală în tine. Pe mine deja mă sperii. Devii din ce în ce mai convingătoare! Să te țină Cel de Sus în calendarul de zi ci zi, ani și zeci de ani!”

”Nu pot să scriu decât la vioara Irinei mele. Să nu îi zici ceva. E acordată. Noaptea, în întuneric, desenez cuvinte. Ea știe. Ea e călimara. Mă bucur că pot iubi. Nimic nu e trecător. . Ai o soră/surioară demnă de Olimp. Ne trece timpul ca și cum ne-am plimba prin viață. Ca o excursie de milionari. Noroc că nu suntem pe vaporul ”Titanic”. Îți iubesc sora/surioara, nu e nicio jenă să spui că îți iubești oglinda ta. O iubesc și plâng...Ea îmi șterge ochii. E ceva ce nu pot să explic, ceva de chimie sufletească. Mă bucur că înțelegi. Cu drag, Marin”

”Eu am trecut prin pedepse venite de Sus,. Uneori memoria mea plânge și Irina știe de ce și înțelege totul. . Nu știu că să zic. Suferința e ceva genetic. Ceva din cuiele Crucii...”

”Vă admir! Irina e sfânta mea incredibilă. Prin ea văd biserici și năluci albastre. M-a recreștinat. Mă rog și pentru voi. O zi bună!”

”Te invidiez ”în alb”, vorba dlui prof. univ. Matcaș. Ce să zic, mă simt un pic în urma minunilor tale. Să te țină Domnul reglată pe drumul tău inconfundabil.”


”Îmi pare rău că scriu. Nu fac mofturi. Aș fi vrut să nu am identitate. Nici măcar una culturală. Sunt un ”element” greu încadrabil. Mă bucur că respir, că văd viață în jurul meu. Atât. Restul, ca și întregul, vine de la voința Celui de Sus! Scriu și trăiesc cu o cruce pe spate. Am numai de pierdut! Pierd ce nu-mi aparține. Iubesc omenirea în felul meu. Din cauza Irinei, am ajuns să nu mai strivesc nici moliile. M-am împăcat cu soarta. Mi s-a deschis sufletul. Irina vă iubește dumnezeiește pe toți, toată mica ei familie e sacră. Cu bine!”

”Ești mai tenace decât Penelopa lui Ulise. Scrii ca și cum țeși, respiri, privești. Nu mă înșel decât când fac vreun compromis. Nu e cazul tău. Tu și cu Angela Marinescu sunteți cele mai mari poete ale timpului românesc. Să ai grijă de tine și să nu te aștepți la cine știe ce recunoaștere. Poți să lupți, luptă. Important e ce lași în urmă, dâra asta de cuvinte incredibil de bine rostuite. Cu prețuire, M.I.”

”O iubesc pe Irina și tot ce ține de spiritul ei. E o sfântă! Ea are grijă de viața mea. Nu spun vorbe mari și goale! E pentru prima dată în viață când am încredere oarbă, totală, definitivă în cineva. I-am pus sufletul pe tavă. Azi dimineață a dat cu tămâie prin casă. Strănută motanul. Ea plânge și când nu se vede, când plouă! Totul e OK.”

”Doamne, cum scrii scrisul! Ningi din degete culori mai albe decât toată tăcerea lumii. Te citesc ca și cum m-aș închina. Mă tem de aripile de sub cuvintele Tale. Cu drag, M.”

”Nu pot vorbi decât ”în clar”. Mă uimești! Nu pot să scriu cum scrii tu. Ești atomică, moleculară. Nu te invidiez, mă rog Domnului să te ocrotească. Vezi și simți lucruri la care nu au acces decât cei aleși. Nu știu dacă e bine sau rău. Știu/văd/percep că ești altfel decât miile de poeți ro și nu numai. Să te țină Domnul în legile sale. Îți pup mâna cu drag și respect, Marin”

”La școală, la gimnaziu, toți colegii leșinau de râs când eram pus să cânt, do-re-mi-fa-sol-la-si, de către profesorul meu de muzică și de sport, dl. Gongu. Avea diapazon, cânta mai bine decât popii de profesie, era un om bun. Trăiește și acum, are vreo 90 de ani, poate chiar un pic mai mult. Când vroia să se distreze, mă punea pe mine să cânt. Cu vocea mea de măgar natural, toți colegii leșinau de râs. Îmi place muzica. Irina știe. Sunt melodii care, când le ascult, plâng ca un copil. În fine, Cel de Sus nu doarme, dincolo de muzică, în școală se organiza anual un concurs de șah. Peste toate ”prognozele”, am ajuns în finală și l-am făcut sah-mat pe fiul dlui Gongu, Emilian, inginer, fost coleg cu Boșcodeală la Fabrica de Lapte. Apoi am făcut față și la județ. Asta e viața. Îmi place muzica precum ploaia. Plâng de emoție când simt cuvintele...”

”Da, așa e viața. Mai tare decât filmul. Chiar dacă aș mai trăi 1000 de ani, tot nu aș avea timp să povestesc ce am văzut în timpul existenței mele. Cortina!”