Am regăsit de curând pe pagina mea de facebook aceste cuvinte scrise la momentul lecturării poemelor mele în cadrul cenaclului Ante Portas, ulterior ele devenind parte din cartea de poezie ”Cel mai frumos cântec vine pe furiș”, Ed. Rafet, 2015, cuprinzând poeme răspuns la provocarea scriitorului Tudor Cicu.
MIHAELA ROXANA BOBOC
CEL MAI FRUMOS CÂNTEC VINE PE FURIȘ
Magnetismul din poemele Mihaelei Roxana Boboc vine din îngemănarea celor trei arte, a celor trei grații ale celebrului pictor Botticelli. Magnetismul acestor poeme are culoarea verde a smaraldului din fund de mare, zgomotul imperceptibil al adâncurilor și din tăcerea cuvintelor rostite parcă în șoaptă, pentru că locul lor, sediul se află în adâncul ființei care dă naștere unui singur cuvânt poetic în sine, copilul. E greu de alcătuit un demers critic la o asemenea poezie, centrul poematic se numește ”sunt copilul care are nevoie de o poveste”. Impresia pe care mi-a lăsat-o prima lectură este chiar aceasta. Oameni buni, citiți poemele mele și veți vedea că deși m-am născut și am născut la rândul meu, eu am nevoie încă de o poveste.
Să încercăm să spunem Mihaelei această poveste. E o poveste nelumească, e povestea Vorbei, a cântecului, a ghicitorii, a poemului fără sfârșit, toate poemele ei au nevoie de continuare sunt atât de curgător spuse, încât au nevoie de a doua spunere și de un alt sfârșit.
Am călătorit în viața mea prin meandrele poeziei feminine, îmi place și acum să călătoresc și o parte din poetesele de la Ante Portas mă fascinează cu surprinzătoarele lor discursuri.
Versul lung este dovada că Mihaela nu scrie poezia ci o povestește și o înnobilează în timp ce o scrie. Timpurile poeziei sunt: prezentul surprinzător, trecutul ondulatoriu și viitorul imprevizibil. Cine poate spune ce va mai scrie peste ani Mihaela Roxana Boboc. Mai deunăzi întindea șevaletul și trăgea tușele cuvintelor înspăimântându-le și apoi armonizându-le în culori. Era o poezie a cuvintelor înmuiate în culori și jucate pe pânză.
Acum scoate cuvintele ca pe niște pânze, le spală, le clătește și le întinde la soare, pe albul imaculat scrie apoi aceste versuri lungi ale căror farmec vine din întoarcerea poetei în sine...Și iată un prim exemplu din motivul pânzei, ca naștere a cuvintelor:
”M-am născut noaptea, așa am crezut de cuviință
că pe lume se vine în susurul îndrăgostiților posedându-și visele;
îmi aparții, așa ai spart tâlcul poveștii care își țesea pânza în cotlonul neumblat
acum cuvântul se așază întocmai unui copil nerăbdător
în colțul de pedeapsă,
mă întreabă nedumerit a cui sunt
a mamei, răspund, doar ea știe când mi-au crescut rădăcini.”
Tot în arealul acestui motiv este și cel al Viermelui de mătase. Poveștile cel mai frumoase, se nasc, se petrec, se spun noaptea...pentru că ”Noaptea cântecul își poartă vibrațiile altfel/ pot să jonglez printre versuri/ amețind trunchiul sărutului/ clipa devine piatra pe care o arunci/ în ochiul singurătății..” Citind acest poem mi-am amintit una dintre cele mai frumoase legende aflată în China, când răsfățat de soartă, am trăit cele mai frumoase clipe ale singurătății mele într-o imensitate de spațiu cultural. Ofer cu bucurie autoarei acestor versuri o poveste: Conform unei legende din China antică, într-o zi din anul 2640 î.Hr. prințesa Si Ling-Ci ședea sub un dud, când o gogoașă de vierme de mătase i-a căzut în ceașca de ceai. Când a încercat să o scoată, a observat că gogoașa începuse să se deșire în lichidul fierbinte. I-a înmânat servitoarei capătul firului și i-a spus să o ia din loc. Servitoarea a ieșit din camera palatului, apoi a ieșit pe porțile palatului și din Orașul Interzis și a mers un kilometru pe drumuri de țară până când a terminat de desfășurat gogoașa.”(Drumurile mătăsii, din Cartea mea, O clipă în cer).
Mă plimb în voie printre poemele Mihaelei, fac popasuri și doresc să găsesc acele locuri în care vizualul, picturalul auditivul și chinestezicul, ca senzații, se transferă în imaginea poetică pe care o putem numi în voie metaforă aproape de alegorie:
”cine ești tu, femeie,
să-ți agăți iubirile în cuiul toamnei ca-ntr-o raniță veche?
dă drumul culorii să atingă frunza încălzită la sânul verii
să fie valea seacă râu de nuanțe”
Da, chiar cine ești tu femeie, altcineva decât o poetă, așezând la intrarea ANTE PORTAS poveștile tale ca pe câmpiile lui Van Gogh?
Mai ești încă un copil căruia să i se spună povești? Eu cred că da, această carte, sper că așa va fi, începe cu o mărturisire care m-a tulburat adânc...
”e drept
uneori în mine gângurește un prunc
sărutat în talpa poeziei
gândul devine vrabia care se scaldă în nisip
mă întreb ce aș putea adăuga cuvântului
să țipe în mine...”
De multe ori îmi este și mie dor de pruncul care am fost, de căldura brațelor mamei mele, și mă trezesc visând și îmbrățișând cuvinte, așa cum face și Mihaela Roxana Boboc în câteva poeme, în care trece în prim plan textualitatea vieții în aceea a exprimării, poezia ca text poetic, implicând în acest sens chiar și poezia semnelor de punctuație...
”virgula sau ploaia punctului
tu pui punctul acolo unde
alții preferă o virgulă de care să-și agațe nopțile
nu-i nimic
dimineața vine pentru amândoi
cafeaua cu miros de anestezic încălzește traheea
cuvinte se poticnesc în gura ceștii
da
tu pui punctul acolo unde eu aș așeza o fereastră
să respir bezna și să-i spun poezie
uneori evadarea e o temniță în plus
o păpușă rusească în care încap toate viețile cu care te-ai hrănit
și le-ai numit dragoste
vezi cum punctul tău e doar un cerc claustrofob
lumea din evantai se preface în corset
odată cu strada băltind a sentimente proustiene
copilul din mine strigă după uterul mamei
din când în când
sufletul tremură din copcă
tulburând apa.”
Mă opresc aici cu regretul că n-am participat la momentul citirii poemelor și o îmbrățișez cu bucurie pe acestă prietenă distinsă a cenaclului nostru.
Aurel Anghel
16 martie 2014, 21:44, Buzău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu