Cea mai mare greșeală este să aștepți validarea cuiva. Fie el îndreptățit să o facă.
Timpul nu așteaptă pe nimeni. Refuză orice validare, orice compromis. Trece prin tine, niciodată pe lângă. Durerea este liantul perfect între poezie și cel ales. Să scrie cu propriul sânge, să-și fărâme trupul în moara fără noroc a poeziei.
Poetul trăiește cât timp i se citesc versurile. Iubirea, acest vierme care roade neîncetat, acest fluture prins în coconul memoriei, știe. Știe să întoarcă sensurile și gândurile, să răsucească în cheie tot ce nu a fost asimilat și înțeles. Știe să evadeze dincolo de rațiune. Să intre în bârlogul creației și să scoată, cu mâinile goale, seva. Te adapă și se hrănește din tine, din chipul imprimat în paginile cărții, unde ai așternut, în stilul inconfundabil, zbateri.
Pare o inepție gândul că prin poezie vei trăi veșnic. Aveai un sentiment acut al zădărniciei. De aceea te-am înțeles când spuneai ”Eu fug de cuvinte, iar când nu am încotro le ascult, inclusiv cu inima. Îmi pare sincer rău m-am apucat de scris. Puteam să fac lucruri mai bune. Nu știu. Acum, că tot scriu și că tot citesc, sunt un om aproape împlinit.”
În mijlocul lucrurilor tale stând, ți-am privit cuvintele mâzgălite împotriva curentului pe orice carnețel disponibil. Literele jucându-se pe foaie, când strâmte când ieșind din pagină, un jurnal al fericirii cu muză de irină, alt jurnal cotidian al omului marin.
Timpul, acest înger și demon, această femeie cu chip de soldat, mărșăluiește prin viețile poeților, cu arma la umăr. Un singur pas în afara timpului și călăul alb va înfige sulița în coastă.
”Cineva plânge cât ploaia”, scriai, și ți-am răspuns că ”uneori plâng citind poeme pe brațul unei cruci /care nu-mi aparține / nici mie nici altcuiva / stă doar acolo în bătaia ploii și ține pământul cu mâinile întinse / uneori în nopțile fără lună Hristos coboară dinspre cetate / și bate / din mâini îmi curg cuvinte sau poate șoapte abandonate scriu...”
Abandonul cântărește mult, ironic cum lucrurile care nu se văd se simt cel mai mult. Iubirea, Dumnezeu, primăvara. Primăvara în mijlocul unui cimitir, Dumnezeu în chip de primăvară, iubirea în sânul lui Dumnezeu.
Spune-mi, dacă ai putea să îmblânzești timpul, ai înflori în iris de irină? Ai dezmierda pământul cu tălpile goale și ai chema iubirea pe numele ei mic, poezie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu